O persoană necunoscută a creat mai multe profiluri pe Facebook în numele preotului Constantin Necula şi a încercat să obţină bani de la persoane publice.

Schema înşelăciunii a fost dată în vilega de Mirela Retegan, creeatoarea fenomenului Gaşca Zurli.

Persoana care a creat profilurile de Facebook în numele preotului Constantin Necula a contactat-o pe Mirela Retegan şi a anunţat-o că suferă de cancer şi are nevoie de 87.000 de euro.

‘Primesc mesaj de dimineaţă de la părintele Necula.

– Doamne ajută. Mirela, am nevoie de ajutorul tău.

Vorbesc cu el pe Facebook, pe un cont vechi, am schimbat câteva mesaje de-a lungul timpului. Îmi spune că a fost diagnosticat cu cancer la pancreas şi are nevoie urgent de 87.000 de euro.

Eu zic: te sun părinet. El – nu, că mă doare gâtul, sunt marcat tare. Ajută-mă să fac rost de numărul lui Becali, că el sigur mă poate ajuta.

Şi mă apuc de treabă, vorbesc în toate redacţiile, cu toţi prietenii mei. Primesc câteva numere de telefon şi explicaţia că le schimbă des.

Nu răspunde la niciunul, sunt disperat. Pe 1 februarie trebuie să fiu în America, doar acolo se poate.

Eu, la susţinere: Părinte, la câtă lume te iubeşte, se strâng repede banii ăştia. Şi îi propun să vorbesc cu Vasile Vlaşin care ştie exact cum e cu campaniile. Îl rog pe Vasile, el îmi promite că vede despre ce e vorba.

Norocul meu e că nu toţi oamenii sunt aşa naivi ca mine. Vlaşin i-a cerut hârtii, poze, certificate medicale şi omul s-a pierdut în minciuni.

– Ceva nu e ok cu cazul pentru care m-ai rugat, îmi spune Vasile. Ai vorbit cu el la telefon?

Abia atunci îl sun, pe telefon, pe părintele Necula, adevăratul părinte Necula, care îmi spune că un escroc i-a clonat de vreo 4 ori numele pe Facebook şi a fost nevoit acum un an să îşi închidă contul personal.

Părintele Necula nu are Facebook. În pagina aceea, în care escrocul m-a blocat după ce i-am zis că ştiu adevărul sunt foarte mulţi oameni din lista mea, multe persoane publice’, a scris Mirela Retegan pe Facebook.

Ceasul simbolic al apocalipsei nu sună prea bine. Potrivit experţilor care analizează cât de aproape este planeta noastră de o catastrofă, în momentul de faţă suntem mai aproape ca niciodată.

Ne mai despart 100 de secunde de Sfârşitul lumii. Ceasul apocalipsei a fost creat în 1947 Acest ceas simbolic măsoară apropierea umanităţii de distrugerea totală în urma propriilor sale acţiuni nocive.

 „Mai sunt 100 de secunde până la miezul nopţii. Am ajuns să indicăm în secunde cât de aproape este Omenirea de catastrofă, nu ore, nici măcar minute. Ne aflăm în faţa unei adevărate urgenţe: o situaţie inacceptabilă a lucrurilor în lume, care elimină orice marjă de eroare sau o nouă amânare”, a precizat, într-un comunicat, preşedintele Buletinului oamenilor de ştiinţă în domeniul nuclear, Rachel Bronson.

Referitor la factorii care au determinat modificarea orei Ceasului Apocalipsei, Bronson a precizat că, în principal, este vorba despre ameninţarea armelor nucleare şi a schimbărilor climatice.

În 2018, Ceasul Apocalipsei a fost setat la 11:58 p.m., rămânând la fel şi în 2019, luând în calcul ameninţările Coreei de Nord privind arsenalul nuclear, dar şi schimbările climatice.

Deşi în România sunt mii de cătune cu drumuri neasfaltate sau fără gaze şi canalizare, Compania Naţională de Investiţii are planuri îndrăzneţe. Vrea să ducă la sate cinematografe cu proiecţii 3D.

38 de săli de cinema vor fi reabilitate, modernizate, sau construite în 19 judeţe din ţară. Unele dintre acestea se vor ridica de la zero, la marginea câmpurilor.

În comuna Balş din judeţul Iaşi sunt puţin peste 3.000 de locuitori, majoritatea pensionari cu nevoi mult mai mari. Aici, cinematograful va fi ridicat pe un câmp. Actualul primar spune că ideea îi aparţine fostului edil, doar că acum a primit finanţarea.

Vasile Acatrinei, primar Balş: „Avem lucruri mult mai importante de făcut. Nu avem canalizare, drumuri, ne mai trebuie o şcoală, o sală de sport ne-ar fi utilă.”

Femeie: „Filmaţi puţin pe strada asta… ar trebui stradă şi canalizare, chiar nu cinema. Alte lucruri sunt prioritare.”

În aceeaşi comună, în 2011, o altă investiţie inutilă a stârnit controverse. Este vorba despre un parc amenajat într-o zonă mlăştinoasă.

O sală de cinema ar urma să fie dată în folosinţă şi în comuna Voineşti, tot în judeţul Iaşi. Aici, primarul recunoaşte că a făcut această solicitare în 2015. Fără să primească un răspuns, a început să construiască singur, din bugetul primăriei.

Gheorghe Dobreanu, primar Voineşti: „Nu am putut sta fără o sală de spectacol şi atunci, prin fonduri proprii, am făcut un centru cultural, este prevăzut şi cu loc pentru proiecţie film. Acum, sincer, nu cred că vor veni prea mulţi ani la proiecţii de film.”

Femeie: „Pe unde stăm noi nu e nici apă şi nici gaz. N-au locuri de muncă, îţi mai vine să vii la film?”

În comuna Trușești, din Botoşani, primarul spune că a încercat mai multe proiecte de infrastructură, doar că nici unul nu i-a fost aprobat. A avut mai mult succes cu filmele.

Petru Grișa Ailenei, primar Truşeşti: Este un cinematograf 3D şi nu este de la Iaşi şi până la Botoşani aşa ceva. 
Reporter: Am auzit oameni care spun că ar fi preferat să se investească în drumuri. 
Petru Grișa Ailenei: Exact! 
Reporter: Există vreun drum sătesc sau comunal asfaltat? 
Petru Grișa Ailenei: Nu!

Localnică: „Drumul de aici şi până în centru e jale. Nu se poate duce un bătrân până la magazin ca să ia o pâine atunci când plouă sau ninge.”

Localnic: „Nu ne trebuie nouă cinematograf. Tinerii acestei comune sunt plecaţi şi nu cred că merge cineva.”

Potrivit datelor furnizate de Barometrul de Consum Cultural pe 2018, 61% dintre românii chestionaţi au declarat că nu au mers la cinematograf niciodată, într-un an, la mică distanţă de cei care nu au trecut pragul unui muzeu sau al unei galerii de artă.

La 24 ianuarie este sărbătorită în întreaga ţară, Ziua Unirii Principatelor Române. În acest an se împlinesc 161 de ani de la unirea Moldovei cu Ţara Românească sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Unirea a fost sărbătorită și la Huși. Autoritățile, dar și reprezentanții partidelor politice au depus coroane de flori și au jucat Hora Unirii! 

“Senatul României a adoptat la 2 iunie 2014, proiectul de lege pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române, zi de sărbătoare naţională.

Contextul înfăptuirii Unirii

În iunie 1848, muntenii adresau Porţii un memoriu, în care îşi exprimau dorinţa firească a românilor ‘de a se reuni într-un singur stat. Pentru prima dată, problema regimului politic al Moldovei şi Ţării Româneşti a fost dezbătută în cadrul unui for internaţional, şi anume, cu prilejul lucrărilor Conferinţei internaţionale de la Viena la care au trimis reprezentanţi Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa, Austria şi Rusia”, a spus deputatul PSD Aurel Căciulă. 

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu, în numele Partidei naţionale, a cerut o şedinţă secretă în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii şi subliniind legalitatea actului, în conformitate cu ”spiritul Convenţiei” a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Deputaţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei.

Reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot, cei 64 de deputaţi consacrându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română a obţinut victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la Bucureşti, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm, notează lucrarea ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

La 1/13 aprilie 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris (26 mart./7 apr.-25 aug./6 sept. 1859) a reprezentanţilor Puterilor garante (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei) a fost recunoscută de jure alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul la 25 august/6 septembrie 1859. Austria recunoscuse de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne româneşti, de la Iaşi şi de la Bucureşti. Recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante şi Imperiul Otoman a consacrat uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii.

Episcopul Ignatie al Husilor a participat la actiunile organizate la Barlad cu ocazia Zilei Unirii.

“Nevoia de resuscitare a unui deziderat comun al unioniştilor şi al separatiştilor: Moldova să nu fie marginalizată

– actualitatea Unirii Principatelor Române din 1859 –

Unirea Ţării Româneşti şi Moldovei, din ianuarie 1859, a constituit un moment auroral şi cardinal din istoria dorinţei de unitate şi suveranitate a neamului românesc.

De aceea, considerăm că este „impropriu” să numim Unirea Principatelor Române „unirea cea mică”, pentru că acest eveniment de exprimare verticală şi sacrificială a demnităţii şi unităţii poporului român nu trebuie gândit în cheie comparatistă cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918, ci ca o etapă esenţială, constitutivă şi succesivă în concretizarea idealului de unitate naţională. În acest sens, istoricul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, subliniază faptul că „prin urmările sale, gestul de unire de la 1859 a fost o mare acţiune de voinţă românească şi o împlinire de excepţională importanţă, dătătoare de ton pentru ceea ce avea să vină”.

Întotdeauna, în asemenea momente de profundă evlavie şi gratitudine faţă de spiritul de jertfă al tuturor celor implicaţi în „formarea nucleului statului român modern”, ca să folosesc o sintagmă a aceluiaşi istoric, reflectez la următoarea întrebare: care este relevanţa concretă, pentru noi cei de astăzi, a unui eveniment petrecut acum 161 de ani? Prin ce îşi poate consolida actualitatea? Fără a pătrunde în miezul extrem de contorsionat şi fascinant al evenimentelor premergătoare şi contemporane Unirii din ianuarie 1859, putem afirma, cu suficientă precizie, că atmosfera acelor vremuri era divizată în două: 1. tabăra unionistă, care avea capacitatea de a articula şi de a pune în mişcare „un discurs afirmativ şi autonom în problema identităţii”, axându-se pe elementele comune dintre cele două principate: aceeaşi limbă, aceeaşi confesiune, aceeaşi cultură şi aceleaşi obiceiuri; şi 2. cei din tabăra separatistă sau antiunionistă, care, conform unui cercetător istoric, „au respins proiectul formării unui stat românesc unitar ca o idee nouă, artificială, neprobată şi prin aceasta nesigură (…); în fine, au pledat pentru gradualism în schimbarea politică, descriind unirea şi centralizarea ca schimbări bruşte şi potenţial traumatizante”, punând accent pe diferenţele culturale şi regionale dintre cele două principate. Este evident că tabăra unionistă era mult mai bine organizată şi mult mai numeroasă, punând interesul naţional deasupra confortului individual, de care era puternic afectată partida separatistă. În ciuda acestor diferenţe de abordare între cele două partide, ni se impune, cu destulă pregnanţă, un fapt, poate insuficient exploatat de către istorici: ambele tabere erau preocupate, cu intensă luciditate, de pericolul ca Moldova, prin Unirea Principatelor, să nu fie marginalizată. Intensitatea acestei îngrijorări era diferită în sânul celor două facţiuni: pentru separatişti, a căpătat forma fatalismului profetic, care ulterior s-a dovedit, în parte, adevărat: „Iaşii şi toată Moldova de Sus nu vor fi decât puncte excentrice ale noului stat, interesele lor nu vor fi puse decât în planul doi”, Moldova va fi „pradă unei deprecieri continui a capitalurilor şi a produselor”, iar „contactele comerciale, îmbunătăţirile materiale se vor îndrepta tot mai mult spre capitală”; pentru unionişti, temerile erau ceva mai temperate, dar nu lipsite de legitimitate, de aceea propuneau ca noua capitală să fie undeva la mijlocul ţării, pe Milcov, la Focşani.

Prin urmare, pentru cele două tabere aveau ceva în comun: Moldova să nu fie marginalizată din punct de vedere economic şi din punct de vedere al prestigiului istoric de care s-a bucurat atâtea secole.

În finalul acestor câteva gânduri, pe marginea acestui providenţial moment istoric din existenţa diacronică a poporului român, mă întreb retoric, dar cu puternică însufleţire şi puţină doză de amărăciune: suntem, oare, cu adevărat îngrijoraţi că astăzi temerile celor din ianuarie 1859 par a fi reale? Nu cumva Moldova este izolată, slab dezvoltată economic, pentru că centrul, probabil, nu valorifică provincia? Nu cumva nu ne-am asumat în mod deliberat stigmatul, întemeiat sau mai puţin întemeiat, că Moldova este una dintre zonele sărace şi ne complăcem în această lamentaţie, fără să fim animaţi de importanţa istorică şi simbolică pe care o are această regiune, aşa cum credeau cu atâta tărie actanţii Unirii Principatelor Române? Rogu-vă, dragi bârlădeni, dragi vasluieni, dragi moldoveni, să ne propunem, la modul cât se poate de responsabil şi cu exigenţă vizionară, ca noi, Biserica, elitele, poporul acestui neam, clasa politică, tinerii sau cei mai în vârstă, să devenim fermenţii unei primeniri morale, în care credinţa, dragostea de patrie, munca cinstită şi respectul unuia faţă de celălalt să devină pâinea noastră cea de toate zilele; să devenim artizanii gestionării cât mai corecte a banului public; să fie atrase cât mai multe investiţii; să devenim conştienţi că fără o infrastructură a drumurilor bine pusă la punct, dezvoltarea economică devină imposibilă. Să devenim conştienţi că doar resuscitând dezideratul comun al celor care au fost contemporani cu Unirea Principatelor, Moldova nu va mai fi marginalizată. Aşa să ne ajute Dumnezeu. La mulţi ani”.