EDITORIAL: Zidul Tânguielii 

Cu genunchii tociţi, osteniţi şi răvăşiţi de sihăstria şi asprimea Golgotei (un rând gros cât zece oameni care, în multe ceasuri, a bătut mărunt, serpentinic, cam cinci kilometri), mii de pelerini au fost mânaţi la Iaşi pe sub baldachinul Cuvioasei Parascheva. Divanul ţării a fost scutit de caznă. Parcă în batjocură, i s-a croit potecă spre moaşte printre credincioşii istoviţi, chiar dacă unii pelerini au găsit putere să îndure de trei ori rândul ca Sfânta să le împlinească rugile. 
În fundal, murmur de vecernii, utrenii şi liturghii, străpuns de clopote şi corale. Pelerinii care căptuşeau cu trupurile Catedrala Mitropolitană cântau desluşit, pe când cei din kilometricul rând repetau cu ceasurile rugăminţile care i-au adus de peste tot la racla argintată. Implorau tămăduire, verighete, prunci în pântece, pensii mai mari, câştig la loto, belşug la cununie ori rodul pământului. Politicienii păreau frământaţi de izbânda unui nou mandat sau de neînceperea vreunei urmăriri penale. Cu toţii, însă, o strigau pe Parascheva.

Înainte să şteargă de raclă straie pentru tămăduire sau cele veşnice, busuioc, flori de toamnă, mir, icoane, talismane şi câte alte lucruri, în asprul drum al penitenţei lor, pelerinii au trecut pe lângă un fel de Zid al Plângerii. Nici unul nu l-a ignorat, nici măcar cei aşezaţi pentru întâia oară la coada spre minunile Paraschevei. Unii au plâns după ce şi-au rezemat fruntea de zid, alţii au cioplit în rosturi lăcaşe pentru bani, pomelnice şi lumânări, iar alţii s-au tânguit şi au ţinut mâinile pe piatra rece în timpul rugăciunilor. Peretele aspru din curtea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, menit să strunească versantul, a devenit în ultimii ani sacru pentru credincioşii veniţi la Iaşi. 

Zidul Plângerii al Ierusalimului, preţuit deopotrivă de evrei şi de musulmani, singurul fragment al celui de al doilea templu al lui Irod (distrus de romani în anul 70 d.H.) a ajuns cel mai venerat loc al iudaismului şi al treilea pentru musulmani, după Mecca şi Medina. Pe Strada Crişan, Zidul Plângerii de la Iaşi are statura a trei oameni şi, după câţiva metri, nu trece de brâu. Este cam de zece ori mai mic decât adevăratul Zid al Plângerii, lung de 488 de metri. Dur ca un cremene, clădit din cărămizi de rocă vulcanică, peretele a început să fie venerat mai cu seamă în ultimii ani, atunci când organizatorii pelerinajului moldav au stabilit traseul credincioşilor rânduiţi să ajungă sub baldachinul cu odoare. De la temelie în sus, peretele scrijelit păstrează dâre groase de fum. La Ierusalim, rabinul zidului strânge scrierile care tapetează zidul, considerate sfinte pentru că sunt cuvinte adresate lui Dumnezeu, şi le îngroapă pe Muntele Măslinilor. La noi, banii nimeresc în cutia milei, pomelnicele ajung în Sfântul Altar, iar lumânările la topit.

Plutoane de zeci de persoane, demarcate cu garduri trainice, metalice, au parcurs ultimii metri până la baldachin printr-un culoar mărginit în dreapta de zidul rugăciunilor şi tânguielilor. Înainte de zid, unii credincioşi obişnuiau să cânte în grupuri restrânse. Îşi făceau, până la zid, propriile slujbe. Îşi mai ţineau umbră cu buchetele de flori, cu acatiste, iar peste mulţime mai răsăreau crucifixe. Unii, aşezaţi în genunchi ori pe scaune, citeau scrieri religioase, mai cu seamă despre viaţa Paraschevei. După truda drumului, au răbdat la rând frigul nopţii. Unii dintre eisunt misionari. Stau în rând să mărturisească minunile Paraschevei, unele la care ar fi fost părtaşi. Însă numărul copleşitor este cel al semenilor beteşugiţi de boli. După ceau trecut de zid, pelerinii s-au cufundat în linişte. Sihăstreau din nou înainte să atingă moaştele. Murmurau şi băteau metanii adânci până primeau slobozenie săatingă racla. Sub baldachin, păreau să adoarmă pe odoare. Se dezlipeau greu de raclă, dar plecau întăriţi de rugăciune. Moaştele contemplate sub cerul liber au revenit în catedrală după ce ultimul pelerin le-a atins.

Gabriela DOBOȘ