Un atunci de nepovestit / Text: Gabriela DOBOȘ

Indecis mi s-a părut Iașiul dacă să mă lase să plec sau să mă păstreze să lupt, ca de fiecare dată, din și pentru el. Din Iași pentru Iași. O clarificare care pare slogan electoral. Orașul trăia cu spaima că atunci când voi trece dincolo de periferiile sale risc să mă îndrăgostesc aiurea, de altă așezare urbană, poate chiar rurală. Mai știa că, din când în când, meseria de hoinar mă obligă să suspend timpul și să îl repornesc în prima intersecție din Iași care privește spre kilometrul său zero. Am plecat atât de zorită și epuizată că mintea nu mi-a mai stat la ce o fi gândind Iașiul despre mine spre târziul acestui octombrie. Mașina a înnodat iute capitala nord-estică de vetre intercardinale. Puținele ceasuri cu ațipeli până la plecare, inventarierea nefăcutelor sau celor musai de făcut și proiecțiile ce va fi-ului m-au sleit de-a binelea de puteri în călătoria spre un loc pe care nu îl cunoșteam dar aveam să îl recunosc când avea să vină vremea să îl recunosc.

Trupul meu călătorea cu raționalul. Iraționalul, nu. Părea lăsat în urmă, bezmeticea prin Iași. Retrăia săptămâna care apusese. Ce zile, pline de zvârcoleli în trafic, pe arterele, venele și capilarele rutiere ale Iașiului, dar prin mărginime! Ce zile, cu emoții cu magnitudini înalte! Ce zile, în care pulsul mi-a înnodat cei mai zvelți munți de cele mai abisale văi! Parcă tot mai intense trăiri, ori m-am sensibilizat până la erupții afective, poate chiar intoleranțe interumane…

M-am tot străduit să reîntâlnesc acum-ul cu atunci-ul. Să le pun împreună în călătoria care preafericea kilometrajul mașinii mele, dornică de palmares comparabil cu cel al glob trotter-ilor pe roți. Atunci-ul era tot în Iași. Blocat în ziua în care unul dintre copiii mei a fentat vigilența oamenilor mari și a plecat de la școală ghidat de busola lui invizibilă și de harta lui secretă spre o casă cu gard galben. Cum îngerul lui păzitor a fost (și) o bunică blândă care l-a ademenit cu gogoși calde numai să nu se aventureze în iureșul europeanului de foarte aproape, dar care nu ațipește niciodată. Mărunțelul i-a tot povestit bunicii frânturi din fantasticul lui cât timp gogoașa s-a micșorat. Când privirea mea disperată s-a întâlnit cu privirea lui calmă, cu genele prinse în zahăr vanilat, m-am lămurit că el este bine. Eu, de atunci, nu. Fantasticul meu încă face scenarii, chestionează și mă răvășește. Și trupul poată pe alocuri semnele însângerate sau înlăcrimate ale neliniștilor. Ca să mă lepăd, am tot urcat în mașină și am bezmeticit, să las departe în urmă voltajul întâmplării care mă putea reset-a. Ne putea rest-a.

Așadar, am smucit iraționalul meu, atunci-ul și l-am adus pe sus în acum, în rațional. Am judecat că am alergat destul și departe de Iași să las mai în urmă trăirea care m-a electrocutat. Așa că am întors mașina, bosumflată că îi sărăcesc palmaresul. M-am întors și neîndrăgostită. Nu am găsit, nici de data aceasta, locul pe care îl tot caut și știu să îl recunosc când va veni vremea să îl recunosc. Mașina privește spre Iași, îi caută prima intersecție în săptămâna care abia începe și sper să aibă un parcurs tihnit. Să nu mă mai trimită departe de el ca să mă dezbar de spaime, trupul să apuce să se vindece și să dau ațipelile pe un somn odihnitor. Prima răspântie din Iași repornește timpul și face chiar de pe acum un atunci povestibil.