Pepsi-copilărie / Gabriela DOBOȘ

Ultima zi din iulie ’89, spre seară. Periferie de Iași. Cartier cu puzderie de copii. Rumoare cu decibelii dați peste cap. Unii joacă Șapte pietre sau Țară, țară vrem ostași, ori fotbal. Alții sar la ață, puțini înghesuie malefic bolovani într-un cauciuc rotund, rugând trecătorii să paseze mingea aflată în zare. Cei mai mulți aleargă. Fără noimă. Peste tot. 

Adolescenții povestesc în cerc. Părinții se preling printre copii, istoviți, care cu sacoșe mărunte, care cu covoare pe spinare în drum spre bătător, care căutându-și odrasla în iureșul văratec. Brusc, un zbieret de țânc îngheață mulțimea. Primii care își revin din catatonie transmit ecoul. Astfel, tot cartierul află. “Peppppssssiiiii! Mașina cu Peppppssssiiiii!”. Alarma lasă în abandon mingi, pietre, biciclete, porți de fotbal imaginare. Consemnul spune că întâi gonești spre aprozar sau alimentară, să prinzi cât mai iute rând. Nu doar pentru tine, ci pentru toți vecinii. Trist dacă blocul are 10 etaje. Plus două scări. Alții fug împleticit după sacoșa din pânză îndesată cu sticle goale, pregătită de la ultima mașină cu Pepsi. Asta de acum două, poate chiar trei luni. În milisecunde, rândul devine kilometric. Mașina cu sticle pline se golește în timp ce rândul se capitonează cu sacoșe având sticle goale. Vânzătoarele devin cele mai respectate ființe de pe planetă. Li se iartă orice. Adorat este și șoferul care a spart puține sticle până a parcat colosul. Când începe vânzarea, alte două cartiere sunt sudate de rând. Îi știm pe netrebnici. Eșuăm în a-i alunga și privim îngrijorați coada și neîndestulatele sticle, efervescente în bătaia soarelui. Uităm de ei. Cartierul nostru este primul la rând. Șase lei sticla de un sfert. Șase sticle de persoană. Atât. Dar și sora mea este la rând… Tot cu șase. Doar că trei sunt ale vecinului de la patru. Etajul patru. Așa ne-am înțeles, cândva. Nu contează! Hai! Doamne-ajută să ajungă și la noi! Gâturile devin de girafă, urechile de elefant, ochii exoftalmici, picioarele stau doar pe vârfuri. Toți avem în focus vânzătoarele. Să fie rapide și categorice! Să nu lase pe nimeni să se bage în față, să dea doar șase, să arunce banii cât mai iute în sertarul tot mai plin, tot mai greu. 

Ca o ploaie de vară, Pepsi se evaporă din lăzile de plastic. Ne roadem unghiile că am putea rata… Pronia ne pârjolește destul până aflăm că ține cu noi. Hotărât lucru: avem șanse să ne alintăm cu Pepsi! Zâmbim de fericire, mulțumim cu reverențe, defilăm victorioși până la ultimul din coada frisonantă. În urma noastră, se iscă gâlceavă, apar decepția și sticle vândute la prețuri astronomice. Cu grijă, trofeele sunt așezate matematic într-o tainiță. Îmi promit o sticlă la patru, hai!, la cinci zile, savurată în secret. Cu excepția uneia care va fi băută lângă vecini, ritualul nostru când avem noroc să prindem Pepsi. Golite până la ultimul strop, sticlele devin monedă forte. Sunt tranzacționate pe piese valoroase: colecții de capace metalice, adunături de doze de aluminiu de pe… afară, timbre sau colițe dantelate. Clasoare întregi se dau pe un set de șase sticle goale sau pe o colecție rară de te miri ce.

Aiurea într-un iulie: un post de televiziune în vogă pentru adolescenții post-decembriști. O amuzantă reclamă îmi stârnește amintirile Pepsi. Licoarea este la liber, diferită și cu mesaj contradictoriu: Don’t even think about it!.

În Epoca de Aur, Pepsi chiar era aur curat. Clar! Nu mai are valoarea copilăriei mele. Nici gustul. Nici recipientul nu mai este la fel. Nici sigla. Nici atitudinea. A fost pervertit cu fructe și culori noi. Îndemnul de marketing, confuz: Taste it. Love it. Live it. Un lucru pare neschimbat: este brand-ul răcoritor al celor tineri și la modă. Așa eram și noi, atunci.