Fandoselile apei / Gabriela DOBOȘ

Ploua metalic în bezna din Sâmbăta Șovăielnică. Picăturile cristalizate căpătau bioluminescență până să se împrăștie în cioburi minuscule pe frunzele catifelate sau fragmentate, părăsite de viață. Umbra, adierea, mirosul de verde, crudul primăvăratec, verdele văratec și păcălitoarele culori ale morții din fiece toamnă erau acum troienite de mâniosul vânt de peste zi. Fragmente de frunze zăceau în maldăre amorfe și amotrice, sonore însă sub asediul ploii zgârâietoare. Când metalul a amuțit, a fost cea mai liniștitoare liniște pe care am ascultat-o. Puțin a durat până când, mut, dinspre sus, s-au prăvălit înspre jos fulgi paralelipipedici, suflecați spre capete. În licăriri de lumină, le-am deslușit urzeala. Era cel mai fin borangic țesut de apă. Fulgii pluteau indeciși unde să se așeze, cu cine să fuzioneze pentru a țese voal de mireasă peste oraș. Nu cred să fi văzut și să fi trăit fulgi mai uimitori. Le-am privit dansul în lumina verticală și… digitală a lanternei din telefonul celular. Când fasciculul a privit înspre sus, fulgii au ezitat să se așeze pe celular. L-au evitat milimetric, să apuce să trăiască milisecunde în plus sau chiar până a doua zi, când lumina soarelui i-a transformat în hrană pentru sol sau în mâzgă pentru mașini și oameni.
Când am stins lumina, începea Duminica Iernatică, cu ceasurile ei dedate hibernării. Și rememorării ultimelor clipe în care am îndurat mai multe anotimpuri și hachițele meteo din Vinerea Plângăcioasă și Vânturoasă. Deși zorii au fost lăptoși, cu… celule de apă levitând în chip de ceață, am păstrat doar plutirea fulgilor brodați, sosiți cu simțul orientării. Apa metalică, apoi mută în fulgi, apoi încremenită în vapori o auzeam – spre prânz – sub papuci troscăiți sau sub pneuri zorite. Ce soartă mai are, câteodată, și apa!, mă miram. Târziu m-a părăsit și imaginea în care nori puhavi se rezemau de turlele, turnurile și antenele orașului și de pâcla ușoară care căptușea arhitectura și siluetele umblătoare. Nu doar vederea era opacizată, dar și sunetele erau înăbușite de apa plutitoare. Altfel suna, spre seară, iarna de câteva ceasuri. Alerga în șuvoaie efemere, isterizate de orașul trezit și grăbit. Prin clarul de peste zi, iarna fugea – dezamăgită – printre betoane, asflat, sticlă și oameni. Căuta muntele, acolo unde stânca și pădurea îi promit viață ceva mai lungă. Și mai curată. Și mai tihnită. Nu cred să revină curând. A plecat prea repede și prea speriată. Nu se aștepta să găsească un oraș atât de cald. Și cu raze care nu par să fi înțeles că a sosit vremea zăpezii. Stropi fini sau dolofani au mai rămas să cânte și altfel apa.

Admitere Facultatea de Geologie

 Rabd să ațipească orașul înainte de Lunea Cețoasă, să aud apa în burniță și poate în gheață, dacă iarna s-ar întoarce nițel. Se cam știe că dominanta zilei va fi umezeala, dar nu se știe cum vrea apa să se fandosească. Se va agrega micro sau macroscopic? Să fie doar ceață? Strop? Șuvoi? Fulg? Gheață? Orice apa ar alege, va fi tot viață.