Târgul de zâne /Gabriela DOBOȘ

Venise cu ai lui. Era mic, nici cinci ani să fi avut. Cu mintea lui de prichindel credea că a ajuns într-un dulap mare și burdușit. Un fel de garderobă imensă a zânelor albe, cu sumedenie de rochii somptuoase, împodobite cu sclipici, paiete, voal și dantelă, vaporoase ori cu reflexii metalice, asortate cu conduri scumpi, coronițe și nestemate lăptoase. Dar erau și multe costume de cavaleri, unele parcă prea împopoțonate, cum poartă actorii caraghioși de teatru pentru pici. Și era tare multă lume. Și auzea doar povești de oameni mari și erau așa de multe lumini și rochii rotitoare ce nu amețesc stând cu ceasurile pe cercuri… băgate în priză.

Cu mama lui, nu se mai înțelegea. Era tembelită de hangarul plin cu rochii ispititoare. Îi repeta să o lase în pace… puțin și să stea într-un loc. Cuminte stătea, dar nu putea prea mult. Energia se tot aduna și dădea să se reverse, trebuia cheltuită. Căuta disperat din priviri un copil cu care să se înțeleagă cumva, să consume din ceea ce acumula. Cu tatăl, aceeași poveste. Umbla teleghidat de colo-colo. Căuta ceva. Părea frământat și era mai nehotărât decât maică-sa. Era atras de redingotele de cavaleri care lucesc precum armurile din povești. Doar pe acelea le netezea, le căuta… zalele imperfect cusute, părea că le verifică trăinicia. 

A rămas singur în vâltoarea de zâne șovăielnice, de rochii rotitoare și luciri care îl nimereau din mai toate părțile. Încremenise, uitând de energia în care clocotea. Dar ochiii i se tot măreau când spre el veneau părinții costumați bizar, în personaje din basme.

Mama l-a întrebat dacă îi place de ea cum era îmbrăcată. Aiurit, puștiul a dat din cap a „da”. Era albă, prea albă… Părul vopsit ca un lan copt de grâu, rochia ampla cu scântei metalice în lumină puternică, un voal lăptos care aproape o orbea îi deghiza și misteriza mama. După voce a detectat-o puiul ei… Tatăl i se părea și mai caraghios. Îl strângea armura cu cămașă cu gulere cu capete răsfirate, cu cravata în triunghi evazat. Vesta, haina lungă, pantalonii din aceeași țesătură cu vesta erau scurți, pantofii se terminau cu cioc de rățoi, avea multe lanțuri și bijuterii, plus fireturi de rang militar acum în tendințe. Dubios, oricum. Nici șosete nu purta…

Puștiul doar privea. Fără reacții pentru că nu înțelegea mai nimic. Cât cei doi se priveau, băiețelul își plimba ochiii când la mami, când la tati. Era complet zăpăcit de nefirescul care părea firesc tuturor, exceptându-l.

– Mire și mireasă. Prinț și prințesă. Asta suntem!, l-a edificat mama.

– Mireeeee și mireasăăă? Pe bune?, a răsunat vocea lui peste jumătate din târgul de zâne.

– Da! Șșșșștttttt! Vorbește mai încet!, l-a dojenit mama.

– Bunica mi-a spus că mirele își caută mireasă și apoi barza la aduce copil. Pe mine barza m-a adus mai devreme?

– Cam așa ceva…, a șoptit mireasa. Roșeața obrajilor ei trecea prin albul lăptos al voalului. 

– Pe vremuri, așa era, dar lucrurile s-au mai schimbat…, completă mama pentru a șterge nedumerirea de pe chipul puștiului ei.

Deși se spune că nu e bine ca miresele să se vadă… mirese, de cei trei s-au apropiat câteva zâne în căutarea rochiilor perfecte, toate albe. Zânele au fost chemate de strigătul băiețelului care-și vedea părinții miri. Zânele cu rochii de probă erau urmate de cavaleri. Și de plozi. Și de bone asiatice…