Casa cu cele mai multe stele /Gabriela DOBOȘ

Când ziua fuge din calea nopții, Steaua Nordului prinde putere în nordul cerului meu. Atunci aud cum carul mic pornește la drum, urmărit de carul mare. Huruitul roților de piatră trezește din somn celelalte stele. Pulsează cu sfială, se scutură de lumină până prind destulă putere s-apuc să le văd fără ochelarii de văzut stele. 

Veșmântul cerului se răzgândește de câteva ori până aproape înțepenește. Târziu apuc să trag linii pe cer. Pătimașă sunt să descopăr Arca lui Noe în nori, ziua, dar asterismul mă umple parcă și de mai multă bucurie. Îndrăgostesc aștrii știuți, dar pășesc și în celelalte constelații, să nasc noi civilizații. Degetele-mi devin riglă, uneori echer, arareori compas. Arătătorul trasează, palma stângă ajunge radieră dacă măscăresc o linie și deformez… o formă. Ori o plantă, ori un chip. În fine, ceva ce poartă suflet. Caietul meu de schițe din Triunghiul de Vară nu mai are foi neocupate. Cel din Hexagonul de Iarnă, oho!, destule. E cam frig aici, dar și printre aștrii. Nu toți pot fi văzuți cu ochelarii de stele așa încotoșmănați, îmblăniți și neîmblânziți, iarna. Darămite să-i mai îndrăgostesc! Cu stelele pe care le prind, nasc civilizațiile de iarnă. Puține, că e… cam frig.

Vara, când mă satur de desenat cu stele, apuc să mă plimb aiurea prin mahalalele cerului. Mă cocoț pe un acoperiș și privesc în jos, prin colțuri de grădini, prin ferestre adormite ori pe străzi însingurate. Când obosesc de privit în jos, privesc în sus. Cerul din cerul acela nu poate fi cuprins cu privirea. Stelele mă fixează oriunde aș păși, mai aprinse decât le văd de jos. Le simt curiozitatea și fierbințeala. 

Dogorită, cobor. Sar de pe acoperiș, ies din mahalaua cerului știut și mă întorc lângă caietul cu hărțile Triunghiului de Vară. Desenez ce am văzut din cerul cel mai de sus. O casă cu patru ochi și cușmă din țiglă, învelită în albastru cobalt fixează mai bine desenul. Luna răsare complementar, în chip de semilună. Casa ține cerul tot mai greu pe ea. Are cele mai multe stele pentru că doar de lângă ea se văd aprinși aștrii din toate constelațiile. Undeva, mai în spate, o pădure înverzește azuriul somnoros. În farmecul divin al nopții, se întoarce cu huruit de pietre măcinate carul mare, urmărit de carul mic. Roțile lor tocesc cerul de câte ori se tot caută înainte și înapoi.

Noaptea fuge din calea zilei. Lumina începe să facă minuni. Pe casă au rămas lipite stelele din toate constelațiile. Chiar și din cele încă nedeslușite de om. Sclipesc ca niște cioburi de oglinzi și astfel povestesc ziua cerul de noapte. Apoi obosesc. Liniște de rai. Carele s-au oprit. Stelele ațipesc ziua, să poată roti cerurile, noaptea.