Deca-șeherezadele Marocului / Partea a doua 
Text: Gabriela Doboș

5. Atlasul – munții care păzesc Africa în colțul de nord-vest – devine pulbere în nici 500 de kilometri. Dune crestate răsucite anapoda de vânt îi ascund stâncăriile, grohotișurile și bolovanii. Trăiesc acum, ca pudră, în Sahara. Practic, Atlasul își duce zăpezile permanente în nisipul arid. Viețuiește oriunde își dorește în imensele furtuni de praf când dau ocol Pământului. Merzouga este hotarul unde dai măgarii pe dromaderi, clădirile pe corturi, arbuștii pe smocuri răzlețe de iarbă pipernicită, culorile curcubeului pe roșiaticul infinit, umbra pe soarele toropitor, wi-fi-ul pe harta stelelor. Linia orizontului face noduri, suie și cade între munții prăfoși. Soarele nu lipsește în nici într-o zi. Se dă în spectacol devreme. Auriu în zori, se prăbușește la apus stacojiu, lăsând S A H A R A să urle, în a triliarda zi și în a triliarda noapte, după apă.

6. S A H A R A: Soarele – Aprinde – Hotarul – Acum – Răsună – Ardoarea. Inima deșertului palpită laolaltă cu a mea…

Textul acesta trebuie… ascultat. Cineva să îl citească pentru tine. Închide ochii. Ascultă muzica. Iată partitura… Pielea cămilelor sună grav prin degetele berberilor. Tobele sacadează. 1,2,3. 1,2,3. Când te aștepți mai puțin, o voce masculină străpunge ritmul de îți rupe sufletul. De pe cea mai semeață dună, cu jallabia de un ceriu fără cusur paspoalat în nisipiu, cu turbanul care trădează direcția și furia vântului, smulge din el un urlet de dor. Castaniete marocane gigantice încep să lovească, metalic, același ritm. Îl schimbă și îl strecoară între scâncete. 1,2,3 urmat de 1,2,3. Când solistul își trage sufletul, tobele pitice tresaltă. Își împrumută note. Vibrează cu un ton mai jos, apoi se cațără pe portativ. Percuția rulează în buclă. Și metalul a rămas în cântec. Finalul este dedicat celui care știe să plângă note acum hipnotice. Ați simțit iubirea? Dacă nu, să vă cânte cineva drag.

De vreo cinci ani, port S A H A R A în mine. Și cu mine. Macrometric, s-a strecurat în sufletul meu. Micrometric, în camera mea foto. Și în trepied. Am adus praful să își întâlnească particulele dragi. Și să plec cu altele. Să le promit și lor că revin. Tot de atâta timp, același cântec răsună când gândul ajunge în locul în care am prins stelele de un colț și Luna a născocit un relief nocturn doar pentru mine. Acum și pentru voi. Pe aceeași partitură…

7. În S A H A R A, pătura de stele se sprijină pe un Everest de pudră. Mă și mir că poate să o țină. I-am numărat becurile celești. Sunt la fel de multe precum boabele de nisip. O stea are ca soră o granulă. Când i se face dor, cade. Își trage sufletul înainte ca o furtună să o înalțe și Luna să o scânteieze din nou. Altfel scris, fiecare stea este o granulă de nisip care lucește noaptea pe boltă, iar fiecare granulă de nisip este o stea care se aprinde ziua pe dune. Când pătura stelară apune, răsare luciul din pardoseală. Stelele și nisipul nu prea se odihnesc. Calea Lactee mosorește licuricii, iar vântul plimbă, nehotărât, praful. Să îl facă dealuri? Să îl uite în văi? Să îl ducă în lume? Pernuțele dromaderilor fac propriul relief. Dune liliputane strâng ca niște chingi efemere deșertul. Îi dau ocol sau îi festonează periferiile. Docile, creaturile acestea te învață să devii calm pentru că aici timpul curge altfel. Berberii le duc de căpăstru și le aiuresc busolele. După ce soarele adoarme după o dună, dromaderii își aleg o stea care să le lumineze odihna. Își lungesc gâtlejul și rumegă în foiala nisipului umblător.

S A H A R A era tulburată, astăzi. Sucirea acelor de ceasornic a găsit-o în cămașă de pudră albă. Doar berberii știau drumul care privea spre Atlas. Nici Soarele nu aveam habar din ce parte o să îmi poarte umbra. Să fi fost S A H A R A tulburată că am stat atât de puțin? I-am șoptit că revin, să readuc acasă particulele de nisip care m-au ales să le trec Gibraltarul.