Primul artist pe simezele Universului /Gabriela DOBOȘ

Pământul este tot mai strâns în chingi. Vizibile, mai puțin vizibile și invizibile. Întortocheate rețele de fibră optică înnoadă continentele prin fosele oceanelor și adâncimile mărilor, într-o nebănuită geografie a internetului. Aceeași fibră optică împăienjenește subteranele uscatului sau se încâlcește între clădiri, străzi, orașe, metropole. Pe lângă rețeaua planetară, dincolo de mantia magică a cerului înstelat, mai departe de atmosferă, aproape de vid, sateliți meteorologici și de telecomunicație oficiali sunt infinit mai puțini decât dronele și sateliții militari secreți sau cei de supraveghere în masă. Recunoașterea facială sau prin amprentare, frontierele statale…­­ multisenzoriale (senzibilitate termică sau la cea mai fină mișcare), scanarea documentelor sau a numerelor de înmatriculare, interceptarea telefoanelor și a informațiilor digitale, profilul detaliat al fiecărui cumpărător (cu implicit răspuns emoțional la anumite produse) și câte altele, toate par desprinse dintr-un scenariu de neconceput cu puține decade în urmă.

Civilizațiile ultimelor secole nu lasă moștenire edificii precum piramidele de la Giza, nici peșterile pictate de la Lascaux sau Altamira, ci rețele din plastic împletit cu metal și nebănuit de mulți sateliți de comunicare care ne strâng planeta. În staționare pe orbită deasupra Ecuatorului (centura Clarke), sateliții care difuzează semnalul tv, intermediază rutele, telefonia mobilă ori procesează tranzacțiile cu carduri bancare nu experimentează științific coliziunea cu moleculele de gaz la altitudine orbitală (fenomenul atmospheric drag). Staționează încă de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, fiind vârful a ceea ce omenirea a putut și va putea să creeze. Învelișurile lor inerte vor continua să fie fantomatic în derivă în jurul Pământului până când Soarele va exploda și le va devora, peste 4,5 miliarde de ani. Paradoxal, unele vor continua să emită semnal și după ce omenirea –  rasă sinucigașă – își va epuiza resursele și va colapsa Terra.

Trevor Paglen este un altfel de artist conceptual, un artist activist care spune despre sine că ar fi un artist al… absurdului. Paglen redă vizual geografia forțelor ținute secrete, implacabila urmărire a ceea ce artistul numește “invizibila și nedocumentata” societate contemporană. Face artă ca un melanj între fotografie (imagini perplexe și de o subtilă complexitate), instalație, jurnalism de investigație și știință. Scrie cărți care te fac să intri în conversații bizare cu străinii. Face fotografii enervant de banale până treci de titlu și citești explicațiile. Afirmă în crezul său artistic că suntem observați de obiecte pe care nu le putem observa. Că suntem captivi într-o închisoare care se tot lărgește, departe de vederea și de mintea noastră. Folosind tehnicile suprarealiste ale unui om bizar, de 20 de ani, Paglen explorează activitatea clandestină a agențiilor guvernamentale de inteligență artificială, descoperind și documentând dinamica tot mai intensă ce dezvăluie conlucrări ascunse. Expune astfel infrastructura și adevărata tehnologie care ne impactează viețile. Practica sa are o abordare multidisciplinară, subliniind bogăția tot mai extinsă a rețelelor de date și de informații globale. Fiecare lucrare a sa reprezintă o piesă în dialogul dintre sfera publică și cea privată din secolul XXI și, totodată, asigură accesul în tainicele structuri socio-politice care ne definesc experiența zilnică. Artistului i-a fost dificil să găsească curajul de a expune modul în care influenții titani ai lumii pătrund societatea și cum încearcă să se sustragă, devenind… invizibili. Doar că, spune Paglen, “armata poate avea oricâte legi dorește, dar nu poate avea propriile legi ale fizicii”.