Învață-mă să mă rog, să sper, că cred, să îndur, să iubesc și să iert / Gabriela DOBOȘ

Suntem a miliarda șansă de a fi din miliardele de șanse de a nu fi. Și din miliardele de șanse de a nu mai fi. Miliarde de celule, mai multe decât stelele în galaxie, ne întrupează altruist, într-un efort nebănuit și neprețuit. Biologic, corpul primește viață din altruism. Antagonic, spiritul viețuiește egoist. Altruismul ne adună, spiritul ne insularizează. Paradoxal, trăim definiția paradoxului. 

Altitudinea vârstei ne face să conștientizăm cine, ce, unde, când și cum suntem? Abia după ce ne împrietenim cu toate anotimpurile vieții găsim răspunsuri. Și sensuri. Când timpul accelerează, devenim eficienți cu clipele rămase. Cercetăm. Ne cercetăm. Așa descoperim, bunăoară, că istoria întregului univers este criptată în subconștientul nostru. Sau că, un alt exemplu, sângele vine în cord să se închine, să primească binecuvântare. După ce desenează semnul trinității pleacă, din nou, pe frontul biologic. Sângele, acest țesut lichefiat, revine să facă o metanie de dor. Se contaminează cu sacru, după ce desenează metania și tot așa… Până la desincronizare, când spiritul învață să uite trupul nevârstnic în care a trudit. Cel mai adesea plecăm în căutarea divinității. Mai cu seamă când seismele sufletești ne copleșesc.

Rugăciuni și pilde cristice / hristice îmbibate cu venie mă caută să le caut, în zilele și în nopțile luminate, celebrate acum de c/hristici. Decât să regret întunericul, le cercetez să mă luminez nițel. Multe mi s-au părut neroditoare de bine, inflamante la ură, răzbunare, sacrilegii, ispite, înfrânări și osândiri. Dar și nebinele ne ajută să prețuim binele, ura și răzbunarea să ne salvăm de la irosire, iar celelalte nelegiuiri să ne izbăvim chiar dacă, în viața aceasta cu de toate, amânăm penitența. Dar sunt îndestulătoare pildele care înălță spiritul în utopii și distopii pozitive, care m-au îndemnat să le cercetez până și subînțelesurile. Căutând pilde am găsit… o rugăciune nimerită sufletului meu nărăvaș, tocmai în zilele în care timpurile și faptele creștine par că se amestecă: ”Strunește-mi voința și învață-mă să mă rog, să sper, că cred, să îndur, să iubesc și să iert”. Așa că, mă dau în vileag: cel mai mult mă îngrijesc, acum când porțile cerești sunt deschise, să învăț să mă lepăd de egoism, să fac metanii de drag, nu de dor și mai ales să iert.