Despre post și pandemoniul de ispite /Gabriela DOBOȘ

Confesionalele au fost prea puține, în zilele care au apus. Ca niște ascensoare între pământ și cer, au urcat păcatele și au coborât pocăințele pentru iertarea fărădelegilor lumești. Și epitrahilele / patrafirele au fost prea puține, în zilele care încă apun. Odăjdiile au mijlocit și încă mijlocesc faptele rele care se doresc înfrânate, iertate ori uitate. Mijlocitorii în straie preoțești au operat, neobosit, aceste ascensoare, cu suflete grele în urcare, nespus de ușoare în coborâre. De sus privite, păcatele suie din prăpăstii fără fund, din iad prin purgatoriu. De jos privit înspre divinitate, spre rai, dezlegările alunecă lin precum privesc în jos frunzele din ramurile salciei plângătoare. Cerul plouă cu iertare. Pământul azvârle cu prăpăstii și poveri, înnegrind ceriul. Oamenii primesc iertare și unii înțeleg asta ca dezlegare la aceleași păcate. Sau la altele noi. Și tot așa, la marile sărbători, trimișii Tatălui ostenesc și mai abitir. Iar păcatele… sporesc. 

Cel mai tare răcnesc în cer gândurile oamenilor. Cele rele, mai cu seamă. Apoi blestemele tună. Vorbele grele fulgeră și ele. Și cele nefolositoare, slobozite fără noimă, la fel. Și înjurăturile sună metalic, aiuritor de tare. Cele care suduie divinitatea răsună cu ecou. Oamenii care dau jos din icoane ori de pe pereți sfinții și-i îngroapă nu primesc dezlegarea sufletului. Nici Maica Milei nu se îndură la tânguielile celor veniți la pocăință, care au spurcat stăpânii înveșmântați în vitralii, ulei, culori ori unsori de tot felul. Când poți să-ți înfrânezi limba de la rău și mai ales inima să nu cugete lucruri rele întâi împotriva Celui de Sus și apoi împotriva semenilor tăi, acela este cu adevărat post. Apoi vin opreliștile la dans și la licori, la mâncare și legarea poftelor la hrana provenită din / de la animale. Cele din urmă fapte au leac dacă sunt abateri. Preotul îngăimă vorbe de iertare, iar în suflet se culcușește pacea. Când trupul se usucă de prea multă înfrânare, ostenit pentru credință, tot un fel de păcat este: cel al necumpătării. Și ispitele biruite prin răbdare excesivă pot dăuna, că lăsat a fost ca omul să păcătuiască pentru a spori viața.

În pandemoniul de ispite, imoralitățile și ticluirile, adică urzelile periculoase care înnoadă păcate, rămân nedezlegate. Nici un discipol nu are atâta răbdare să le desfacă nod cu nod. Grave sunt și păcatele preamăririi. În fiecare există un întuneric, dar întunericul prea-sinelui este greu de înfrânat. Cruzimile rafinate decepționează la fel de tare și nu mai pot fi drese. Rătăcesc pe Aleile Cerului, căutând zadarnic izbăvirea. Orbitor pulsează luările de vieți. Sunt poveri nedespovărătoare. Se propagă și mistuie și viețile generaților satelizate păcatului capital. Nu sunt scrib masoret, dar cam asta se petrece în arhaicul cer din capul meu, în zilele și nopțile care se chinuie să devină vernale.