Cine se teme de cuvintele lui Ignatie?Un episcop care vorbește despre adevăr devine „politic”?

Într-o țară în care politicienii se cațără pe amvoane și își fac crucea mai ceva ca enoriașii de duminică, unde preoții sunt invitați de onoare la deschiderea oricărui sediu de partid, iar mitingurile electorale încep cu „Tatăl nostru” recitat cu patos de lideri care abia știu să-și citească discursul, iată că un episcop care îndrăznește să spună ceva despre adevăr și morală devine, subit, pericol public. Nu pentru credincioși, ci pentru propria-i instituție.

Preasfințitul Ignatie, episcopul Hușilor, a fost sancționat cu o „dojană sinodală scrisă” pentru că, în Pastorala de Crăciun din 2024, a avut curajul să rostească adevăruri incomode despre societatea românească, despre degradarea morală și despre pericolul extremismului. Nu a pronunțat nume, nu a făcut campanie electorală, nu a urcat în nicio tribună politică. A făcut ceea ce, în mod normal, ar trebui să facă orice lider spiritual: să fie conștiința trează a comunității pe care o păstorește.

Dar se pare că pentru Sfântul Sinod, această conștiință e mai degrabă o piatră în pantof. Căci atunci când un episcop își asumă rolul de a vorbi despre valorile creștine într-o societate care alunecă tot mai mult în intoleranță și populism, devine, brusc, „problematic”. A deranjat. Pe cine? Pe cei care preferă o Biserică obedientă, mută, cu capul plecat în fața oricărei autorități politice, indiferent de derapajele acesteia.

Un episcop care vorbește despre adevăr devine „politic”?

Așadar, să înțelegem: când Ignatie avertizează asupra pericolului discursului extremist și al urii sociale, este acuzat că face politică. Dar când alți ierarhi se pozează cu politicieni corupți, binecuvântând asfaltări și tăieri de panglici, asta nu mai e politică, ci „implicare comunitară”. Când se împarte aghiazmă în sediile de partid, nu e „amestec biserică-stat”, ci „colaborare pentru binele comun”.

Însă Ignatie n-a vorbit despre partide, ci despre principii. Despre decență, despre moralitate, despre responsabilitatea pe care o avem în fața valorilor creștine. Și, să fim sinceri, nu cumva tocmai de asta s-au speriat unii? Că cineva, în mijlocul Bisericii, îndrăznește să le amintească politicienilor și acoliților lor că a fi creștin înseamnă mai mult decât a te închina în fața urnei de vot?

Sancționarea lui Ignatie nu e doar o lovitură la adresa unui om care a avut curajul să vorbească. Este un semnal că Biserica Ortodoxă Română preferă liniștea complice în locul adevărului rostit cu voce tare. Un semnal că preoții și episcopii trebuie să rămână în banca lor, să nu deranjeze ordinea politică, să nu tulbure apele cu predici care aduc aminte de Evanghelie mai mult decât de eticheta diplomatică.

Întrebarea e: ce fel de Biserică vrem? Una care se limitează la a oferi ritualuri și slujbe de ochii lumii, sau una care își asumă rolul de ghid moral, chiar și atunci când adevărul doare? Dacă Sfântul Sinod consideră că a vorbi despre pericolele extremismului înseamnă „implicare politică”, atunci poate ar trebui să ne întrebăm cine se teme, de fapt, de aceste cuvinte.

Ignatie nu e problema. Tăcerea este.

Într-o societate în care discursurile urii sunt tot mai prezente, în care valorile creștine sunt folosite ca arme politice de unii care n-au înțeles nimic din ele, tăcerea Bisericii este nu doar complice, ci periculoasă. Ignatie nu a făcut altceva decât să spargă această tăcere. Și pentru asta a fost sancționat. Dar să nu ne iluzionăm: cuvintele lui nu vor dispărea odată cu o „dojană sinodală”. Adevărul rostit o dată nu mai poate fi închis înapoi în sertar, oricât de mult ar încerca unii să bage sub preș inconvenientele morale.

Preasfințitul Ignatie a ales să nu fie un simplu funcționar în roba bisericească. A ales să fie vocea conștiinței într-o lume care preferă confortul conformismului. Și poate tocmai de aceea ar trebui să ne întrebăm: dacă Biserica nu mai are voie să vorbească despre adevăr, cine o va face?