Efigia rușinii și tăcerea care arde. Când va fi caterisit desfrânatul Onilă?

Există momente în viața Bisericii în care nu doar sfinții, ci și cei vii trebuie să urce Golgota altora. Iar când un loc devine sinonim cu păcatul ascuns sub odăjdii, cu abuzul săvârșit în tăcere și cu trădarea unei chemări sacre, el nu poate fi reabilitat prin uitare, ci doar prin jertfă. Asta trăiește, în tăcere și luciditate dureroasă, Preasfințitul Ignatie al Hușilor. Nu a fost acolo când trupurile unor adolescenți erau mutilate de cei care le promiteau cerul. Nu a știut, nu a tăcut, nu a acoperit. Dar a venit după – și a găsit epitrahilul compromis, altarul tulburat și numele eparhiei murdărit de cel ce i-a fost predecesor. A urcat nu pe un tron, ci pe o piatră de rușine, pe care, cu migală și discreție, a încercat să o curețe cu fapte, cu rugăciune și cu o asumare care nu-i aparținea.

Cazul fostului episcop Corneliu Onilă, condamnat definitiv la 8 ani de închisoare pentru viol în formă continuată, și al fostului arhimandrit Sebastian Jitaru, trimis pentru 14 ani după gratii pentru zeci de acte de abuz, nu mai are nevoie de explicații. Justiția și-a făcut lucrarea. Dar ce rămâne în urmă e mai greu de judecat: cine spală acum rușinea? Cine trăiește cu suspiciunea, cu moștenirea neagră, cu tăcerea credincioșilor?

Ignatie. Episcopul venit ca un restaurator într-o catedrală prăbușită, căruia nu i s-a dat timp, ci direct durere. A fost chemat nu să înflorească, ci să repare. Și, mai ales, să îndure. Nu este întâmplător că el a fost cel care a spus ceea ce nimeni nu îndrăznea:

„Cer iertare victimelor abuzate, părinților, precum și tuturor celor care s-au smintit pe bună dreptate…”

Este mai mult decât un gest moral. Este o formă superioară de autoritate spirituală: nu aceea care domină, ci aceea care vindecă. Într-o epocă în care liderii – religioși sau nu – preferă să minimizeze criza, Preasfințitul Ignatie a vorbit în numele unei instituții care nu i-a greșit, dar pe care o iubește suficient încât să poarte vina ei istorică ca pe o cruce proprie. El este arhitectul moral al unui viitor posibil. Un episcop care nu cere să fie despărțit de trecutul eparhiei sale, ci care se roagă ca, prin pocăință, acel trecut să fie transfigurat.

„Dumnezeu, prin iubire și condescendență, își va întoarce fața spre noi.”

Corneliu Onilă nu doar a abuzat copii. A abuzat încrederea, harul, simbolul paternității duhovnicești. A coborât veșmântul arhieresc la rangul unei mascări a perver­siunii. Iar păcatul lui nu poate fi uitat până când nu este rostit, denunțat și, în sfârșit, șters canonic din rândul păstorilor. Caterisirea nu este o opțiune de imagine, ci un act necesar de igienă teologică.

Ignatie, însă, merge mai departe. Nu se răzbună, nu cere dreptate pentru sine. Nu acuză nici măcar pe cei care împrăștie suspiciuni fără discernământ, confundând curățenia unui om cu mizeria trecutului. Le răspunde cu tăcere. Sau, mai bine zis, cu lucrul bine făcut: centre sociale, ajutor pentru copii și bătrâni, campanii de milostenie care ating acolo unde nici statul nu mai ajunge.

Și poate că tocmai aici este adevărul care contează: într-o eparhie în care altădată racla sfintei Chiriachi era scoasă ca pretext pentru donații păguboase, astăzi, cu smerenie și transparență, se strâng fonduri pentru a-i oferi sfintei un lăcaș vrednic. Acolo unde altădată sfințenia era folosită pentru acoperirea păcatului, astăzi se lucrează ca sfințenia să repare ceea ce păcatul a distrus.