Sfințenia la metru pătrat: Corneliu Onilă, pictat printre sfinți – cu condamnare definitivă pentru viol”

Condamnat pentru viol, dar onorat ca vlădică – scandalul Huși, între complicități tăcute și picturi rușinoase

În 2017, România era zguduită de un scandal sexual fără precedent în sânul Bisericii Ortodoxe Române: episcopul Corneliu Onilă de la Huși era acuzat că a abuzat sexual elevi ai Seminarului Teologic. Înregistrările video în care apărea alături de unul dintre elevi au explodat în presă, iar imaginea BOR s-a fisurat adânc. Dar ceea ce opinia publică abia afla atunci, Patriarhia știa deja de multă vreme.

Mărturii, plângeri, suspiciuni – toate fuseseră ignorate sau mușamalizate în culisele Patriarhiei. În locul unei sancțiuni ferme, Patriarhul Daniel a ales tăcerea și protecția discretă. Nu l-a pedepsit, nu l-a caterisit, nu a spus un cuvânt despre victime. În schimb, i-a oferit un loc de refugiu luxos la Mănăstirea Văratec, unde fostul episcop a trăit liniștit și bine-mersi timp de 7 ani, până la condamnarea definitivă de acum câteva zile.

După o decizie definitivă a celei mai înalte instanțe din România, episcopul Corneliu Onilă – cunoscut publicului larg drept cel care, în haine de ierarh, a abuzat sexual elevi ai Seminarului Teologic din Huși – a plecat la închisoare. A fost condamnat pentru viol în formă continuată, o etichetă penală care nu lasă loc de confuzii sau nuanțe.

Și totuși, în zeci de biserici din eparhia Hușilor, Onilă plutește încă deasupra credincioșilor – nu în duh, ci în ulei de pictură, înfățișat solemn pe pereți, în fresce grandioase, în mijlocul sfinților. Chipul unui abuzator condamnat, parte dintr-o galerie de modele duhovnicești. O ironie dureroasă, dacă nu o sfidare fățișă la adresa suferinței victimelor și a bunului-simț.

Slujitorul de ieri, dezonoratul de azi. Dar încă zugrăvit între sfinți

În orice instituție modernă, imaginea unui infractor ar fi retrasă instant din orice spațiu public sau simbolic. În Biserică, însă, unde simbolul este totul, pictura rămâne. Într-o ciudată disonanță teologică și morală, pereții „casei Domnului” păstrează la loc de cinste chipul unui om care, potrivit deciziei instanței, a batjocorit nu doar legea și demnitatea umană, ci însăși ideea de slujire creștină. Și poate că tăcerea ar fi fost suportabilă, dacă n-ar fi fost însoțită de o altă rană: toleranța pasiv-agresivă a unor preoți, care refuză să acopere chipul episcopului decăzut, ba chiar îl susțin în taină. Pentru unii, fidelitatea față de „ierarh” pare a conta mai mult decât fidelitatea față de Hristos. Pentru aceștia, rușinea este negociabilă, dar obediența – niciodată.

Evanghelia pictată pe perete și violul confirmat în instanță – o coabitare absurdă

Să nu ne amăgim. Un abuz săvârșit de un episcop nu este doar o crimă împotriva trupului, ci o hulă împotriva slujirii. Este o trădare a altarului, un sacrilegiu liturgic. Iar persistența acestor picturi devine o formă tăcută de complicitate.

Ce ar fi de făcut? Un gest simplu: ștergerea numelui din diptice – actul liturgic prin care Biserica se dezice formal de cei pomeniți. Apoi, acoperirea sau înlocuirea imaginilor din biserici, așa cum se face cu orice pictură greșită, necanonică sau înșelătoare. Nu pentru că așa cere opinia publică, ci pentru că așa cere Evanghelia – cea reală, nu cea decorativă.