Caterisirea lui Corneliu Onilă și tăcerea care acoperă rușinea BOR

Biserica Ortodoxă Română a anunțat ieri, într-un comunicat sec și evaziv, că „a aprobat caterisirea prin readucerea la statutul de monah a fostului episcop de Huși, Corneliu Onilă, în prezent aflat ca monah penitent în Penitenciarul Bacău”. În realitate, nu asistăm la o caterisire autentică, ci la o simplă ajustare administrativă de imagine, menită să conserve tăcerea și confuzia în jurul unui scandal care a traumatizat profund instituția și i-a compromis autoritatea morală.

Corneliu Onilă nu este doar un fost episcop. Este un fost demnitar ecleziastic condamnat definitiv la opt ani de închisoare pentru viol în formă continuată și agresiune sexuală, asupra unui minor, elev la seminarul teologic din Huși. Alături de el, arhimandritul Sebastian Jitaru, un alt exponent al aceleiași rețele de abuz, a primit 14 ani de închisoare. Potrivit procurorilor, cei doi au comis împreună peste 100 de acte sexuale abuzive asupra elevilor din seminar. Probele? Mărturii directe, rechizitorii, și chiar filmări explicite.

În acest context de o gravitate fără precedent, Sfântul Sinod a ratat șansa unei decizii reparatorii. Deși în cazul lui Sebastian Jitaru caterisirea a fost completă și fermă încă din 2020, în cazul Onilă, aceeași instituție care invocă „curățirea morală a Bisericii” a ales o formulă diluată: readucerea la statutul de monah, fără excludere din monahism. Cu alte cuvinte, Biserica refuză să-l elimine complet din rândul clerului, menținându-l simbolic în interiorul instituției, chiar și în spatele gratiilor.

Această decizie nu este doar o eroare de judecată eclezială, ci o sfidare a bunului-simț canonic și a durerii victimelor. Nu există în Tradiția ortodoxă vreo justificare teologică pentru menținerea în monahism a unui condamnat definitiv pentru violuri asupra unor adolescenți aflați sub autoritatea sa duhovnicească. Nu există „penitență” care să legitimeze tăcerea, complicitatea și lipsa de asumare.

Dincolo de formulările diplomatice, adevărul este că Onilă nu a fost niciodată caterisit cu adevărat. S-a retras „voluntar” în 2017, într-un gest de avarie instituțională, păstrând titlul de „preasfințit”, beneficiile aferente și un regim privilegiat de „penitență” la Mănăstirea Văratec, în grija maicilor. Până la condamnarea penală, a continuat să fie tratat cu deferență, iar Patriarhul Daniel nu a rostit niciun cuvânt public de condamnare morală. Nici atunci, nici acum. În schimb, Biserica îl păstrează în evidențe ca pe un simplu „monah penitent”.

Mai mult, decizia Sfântului Sinod vine la pachet cu o altă nedreptate: Episcopia Hușilor este obligată, prin decizia instanței, să plătească în solidar cu Onilă și Jitaru daune morale și cheltuieli judiciare – în total peste 210.000 de euro. Un preț plătit, practic, din donațiile credincioșilor și din resursele filantropice destinate săracilor. În loc să se delimiteze radical, Biserica plătește pentru abuzator, îl protejează și îl reîmbracă în veșmântul rătăcirii cu indulgență birocratică.

Astăzi, Corneliu Onilă nu este doar o persoană condamnată. Este simbolul impunității și al duplicității instituționale, întreținute cu sfințenie de o structură ierarhică mai preocupată de imagine decât de adevăr, mai atentă la protejarea propriilor mecanisme decât la alinarea suferinței celor agresați.

În timp ce victimele își cară în spate trauma vieții, în timp ce părinții lor au fost obligați să accepte rușinea în locul dreptății, Biserica păstrează în taină ticăloșia, refuzând să numească lucrurile pe nume: viol, trădare, păcat sistemic.

Caterisirea nu se face din pix. Nici mântuirea prin comunicat de presă.