PS Ignatie: Iisus nu a venit în lume nici să răstoarne un regim politic, nici să facă o demonstraƫie de putere

În Duminica Intrării Domnului în Ierusalim (a Floriilor), 17 aprilie 2022, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie în localitatea Vadurile, filie a Parohiei Iana, Protopopiatul Bârlad, cu prilejul hramului sfântului locaș.

Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a descris modul în care s-a petrecut Intrarea Domnului în Ierusalim și care au fost așteptările oamenilor care L-au întâmpinat:

«Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei» (Zaharia 9, 9)

Dacă reuşim să fim cu ochii minƫii noastre în Ierusalimul zilelor când Hristos a fost întâmpinat cu atâta bucurie, entuziasm şi fervoare, vom trăi această experienƫă lăuntrică – toƫi cei care erau acolo Îl vedeau pe Iisus ca pe un mare eliberator (salvator). Modul cum se comportau, atitudinea pe care au avut-o faƫă de Domnul Hristos, constituie suficiente indicii că El a fost primit ca un împărat (rege).

Sfinƫii Evanghelişti ne spun că Domnul Hristos a intrat în cetatea Ierusalimului călare pe un mânz de asină. Acest mânz a fost luat de împrumut, ca mai apoi să fie restituit.

În mentalitatea vremii respective, emisarii regali – cei care transmiteau un mesaj sau erau rugați să meargă într-o misiune în numele regelui – primeau vehicule de transport cu care îşi îndeplineau misiunea şi, în momentul întoarcerii lor la curtea regală, aceste vehicule erau înapoiate (nu erau ale lor, ci aparƫineau casei regale).

Emisarul nu mergea niciodată în nume personal, nici măcar cu mijloace de transport care să-i aparƫină; toate erau ale regelui. Acesta era un indiciu explicit că acel emisar vine în numele regelui şi are o importanƫă deosebită.

Mânzul asinei nu aparƫinea lui Hristos, însă El era Însuşi Împăratul. După ce Domnul a intrat în Ierusalim, acest catâr a fost înapoiat celui care l-a împrumutat pentru această procesiune.

În Evanghelie ni se spune că oamenii purtau ramuri de palmier – un alt indiciu care ne trimite la o biruinƫă. În Cartea Macabeilor, când Iuda Macabeul a reuşit să învingă ocupantul grec, a fost întâmpinat, în Ierusalim, de către evreii care erau supuşi unor ostilităƫi de nedescris din partea împăratului Antioh al IV-lea cu ramuri de palmier – semnul biruinƫei şi al triumfului. Antioh al IV-lea le interzisese să sărbătorească Sabatul, circumcizia şi participarea la Templu la rugăciune – interdicƫii ce constituiau o mare ofensă pentru evrei.

Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce a decis Domnul Hristos să împlinească cuvântul din Cartea Profetului Zaharia – în care ni se spune că Împăratul vine «drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei»:

 Vom înƫelege în chip deplin această profeƫie, dacă facem recurs la un alt eveniment biblic.

În Cartea a III-a a Regilor ni se spune că regele David, atunci când a adresat rugăminte preotului Ţadoc şi profetului Natan, să-l ungă rege pe fiul său, Solomon, a spus următorul lucru: «„Chemaƫi la mine pe preotul Ţadoc, pe prorocul Natan şi pe Benaia, fiul lui Iehoiada!” Şi ei au intrat la rege. Şi regele le-a spus: „Să luaƫi pe slugile domnului vostru cu voi şi să puneƫi pe Solomon, fiul meu, călare pe catârul meu şi să-l duceƫi până la Ghihon, şi acolo să-l ungă preotul Ţadoc şi prorocul Natan de rege peste Israel şi să sunaƫi din trâmbiƫă şi să ziceƫi: „Să trăiască regele Solomon!”» (III Regil 1, 32-34)

Acest eveniment din viaƫa regelui Solomon ne deschide o înƫelegere mai profundă a motivului pentru care Iisus a decis să intre în Ierusalim pe mânzul asinei. El era regele lui Israel, Cel care îi va elibera nu de sub asuprirea ocupantului roman, ci de sub asuprirea ocupantului spiritual, care este moartea şi păcatul.

Cei prezenƫi la bucuria primirii lui Iisus în Ierusalim, nu au înƫeles că această intrare nu era una triumfală, cum se spune de obicei, ci una de deschidere a unei lucrări pentru omenire: lucrarea de mântuire – mergerea Domnului Hristos, de bunăvoie, înspre răstignire (Pătimire), pentru ca, mai apoi, să biruiască inamicul existenƫei omului, moartea.

Toƫi cei care erau de faƫă credeau (şi de aceea se şi bucurau) că El este cu adevărat Iisus, Mesia – Eliberatorul, Cel care se va revolta şi va reuşi să învingă ocupantul roman. Aveau această certitudine, pentru că le era proaspătă în minte minunea învierii lui Lazăr. Nu se mai pomenise, până la această înviere, ca cineva să readucă la viaƫă o persoană moartă de 4 zile. Le-ar fi fost, poate, mai uşor să înƫeleagă dacă cineva era rechemat la viaƫă după câteva clipite sau ceasuri de la moarte; ar fi înƫeles deşi, şi într-un asemenea context, ar fi fost tot minune, pentru că nimeni, până la Hristos, nu a biruit moartea, în felul în care a făcut-o El, Cel care este Viaƫa fiinƫială.

Minunea învierii lui Lazăr  era unul dintre motivele pentru care oamenii s-au adunat să-L întâlnească pe Cel despre care au auzit că l-a înviat pe prietenul Său, mort de 4 zile, intrat în stare de putrefacƫie, căruia i-a redat viaƫa, printr-un strigăt – «Lazăre, ieşi afară!».

Preasfinția Sa a vorbit despre faptul că Domnul Hristos așteaptă să Îl primim ca Împărat al inimilor noastre:

Hristos ar fi vrut să fie perceput altfel, faƫă de cum s-au raportat toƫi cei care au fost prezenƫi în Ierusalimul zilelor respective. Ar fi vrut să fie primit ca un Împărat al inimii, smerit şi blând, nu ca unul care se revoltă, nu ca unul care răstoarnă un regim, pentru a instaura altul. Nu ar fi vrut să-L înƫeleagă aşa cum, din păcate, L-au înƫeles toƫi cei din Duminica Floriilor, ca pe un eliberator politic de sub ocupantul roman, ci ca pe Împăratul inimilor.

Dumnezeu ne cere să-L simƫim şi să-L percepem ca fiind Împăratul inimii noastre, Cel care vine blând, smerit, fără dorinƫa de a demonstra ceva, nici măcar triumful. Se spune că această intrare este triumfală, însă nu este așa, ci smerită, blândă, cu multă pace, pentru că Domnul păcii intră în Ierusalim.

Cei care au fost prezenƫi, la câteva zile, în Vinerea Mare, poate că nu erau aceiaşi oameni, însă vestea s-a dus – că Cel care a intrat în Ierusalim şi a fost primit atât de frumos, nu coincide cu aşteptările pe care ei le aveau.

Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim ne dezvăluie o realitate, pe care nu reuşim întotdeauna să o sesizăm: când vedem că planurile (gândurile) lui Dumnezeu nu coincid cu aşteptările noastre, cu ceea ce noi ne-am propus, ne revoltăm, exact cum au făcut cei din Vinerea Mare. Acelora nu li s-a împlinit dorinƫa de a-L vedea pe Iisus ca pe un revoluƫionar, ca pe unul care vrea să zdrobească regimul (ocupantul roman) şi să aducă, în sfârşit, pacea politică.

Iisus nu a venit în lume nici să răstoarne un regim politic, nici să facă o demonstraƫie de putere, nici să ƫină cont de doleanƫele pământeşti ale oamenilor, ci ca să cucerească inimile oamenilor prin blândeƫe şi smerenie.

Fiecare dintre noi I-am promis, la Botez, lui Iisus Hristos că El este Împăratul nostru. În cadrul Slujbei Sfântului Botez, în partea care precede momentul cufundării pruncului, de 3 ori, în numele Sfintei Treimi, în cristelniƫă, naşii, în numele pruncului pe care îl ƫin în braƫe, răspund la 2 seturi de întrebări, de 3 ori pentru fiecare. La unul dintre aceste seturi de întrebări, naşul este întrebat: «Te uneşti cu Hristos?», iar naşul răspunde:« Mă unesc cu Hristos!». Apoi este întrebat: «Şi crezi Lui?» iar naşul răspunde: «Cred Lui, ca unui Împărat şi Dumnezeu!».

Deci noi, în Taina Sfântului Botez, Îl recunoaştem pe Iisus Hristos, ca fiind Împăratul inimii noastre. Oare reuşim să ne dăm seama de acest lucru?

Câƫi dintre noi reuşim să ne dăm seama că Iisus este Împăratul inimii noastre? În general, noi folosim această expresie, atunci când suntem îndrăgostiƫi de cineva, şi îi spunem – «Tu eşti împăratul (împărăteasa) inimii mele» – adică: «ocupi un loc foarte special, deosebit, pe care nu-l poate ocupa nimeni altcineva, iar eu îƫi slujesc prin iubire (nu ca un sclav)».

Aşa se raportează un prieten (soƫ) faƫă de prietena (soƫia) sa. În Taina Cununiei, le-au fost puse pe capete cununi – au devenit, unul pentru celălalt, împăraƫi. De aceea, când cununa este pusă pe creştetul mirelui, este atinsă şi de creştetul miresei, iar cununa miresei este atinsă şi de creştetul mirelui, pentru că, unul pentru celălalt, sunt împăraƫi ai inimii.

Aşa ne cere Domnul Hristos, să-L simƫim şi să-L trăim ca fiind Împăratul inimilor noastre. Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim nu este despre vreun triumf, nu are nimic triumfal în ea din perspectiva lui Hristos.

Iisus, Cel care a intrat în Ierusalim blând şi smerit, vroia ca oamenii să-l simtă ca pe Împăratul inimilor (sufletelor) lor şi aşa să şi-L asume în viaƫa lor.

Hristos vrea să ne aducem aminte de propriul nostru Botez, când I-am făgăduit că este Împăratul inimii noastre şi că noi Îl vom sluji din iubire (nu ca nişte sclavi).

În fiecare an, când Dumnezeu îngăduie să fim prezenƫi la această sărbătoare, să ne întrebăm: «Eşti Tu, Iisuse, Împăratul inimii mele – Cel căruia I-am promis, atunci când am fost botezat, fiind ƫinut în braƫe de către naşi, că eşti Împăratul meu?».