Imagini din cuvinte / Gabriela DOBOȘ

I.T.P.-isme

Părea un vis în vis, într-un dăunăzi înstelat, când retrăiam mental cea mai mirabilă experiență de peste zi. Realitatea din vis era fișată I.T.P., acronimul inspecției tehnice periodice. Scrisul datat, criptat de grabă, și o parafă minusculă, pătrată, plus un petic plastifiat înseriat, nu lasă autoturismele să bezmeticească legal pe asfalt după primii doi ani de la fabricație, din doi în doi ani și anual când caroseria și motorul rulează spre senectute. 

Conduc un turism (un autoturism) care își trăiește adolescența, ajuns la secunda revizie din cele bicincinale, așa că autospecialiștii m-au programat taman de Ziua Inginerului (Auto, sic!) sau – mai neaoș -în ziua în care se duce vara, se închide pământul pentru târâtoare, se culeg viile și se bat nucile. Memorabilă zi, carevasazică.

Rândul părea descurajant până în hala cu brațe robotizate de frânare forțată, cu platforme care fac caroseriile să se miște spasmotic stând pe loc și computere care afișează pe culori sonore îngrijorările tehnice. La măcar două ore estimasem timpul de așteptare. Am lepădat actele trebuincioase reviziei,anunțând starea mecanică, fizică și biochimică a pilotului: mă simțeam… cam rău. Puține secunde s-au neantizat până când vehiculele din fața vehiculului în care eram s-au sucit de-a stânga și de-a dreapta, lăsând liber mijlocul… autospecialei mele aflată în închipuită misiune. Am pus totul pe seama faptului că eram singura duduie din / de rând, nicidecum că I.T.P.-iștii îi informase pe șoferii dinaintea mea (discret, aveam să aflu) că trag să mor. 

Impresionată de gestul colectiv, am rulat abia perceptibil, ne mai contenind să mulțumesc dând din cap, zâmbind, salutând în glumă, regal, din încheietura dreaptă pe cei de-a dreapta roților mele din dreapta învârtite din pedala dreaptă.

Comportamentul meu părea derutant pentru colegii de trafic alertați că, deși mă zbat între viață și moarte, găsesc niscaiva putere să mulțumesc și să fiu chiar șotioasă, separând fin aerul, histrionic, cu gestul nobiliar. La a doua mașină din dreapta încep să sufăr(și) de cameleonism estetic după ce comut mental gentilețea pe milă. Frânez în hala robotizată și mă ascund, umplută de rușine, înveșmântată în stacojiul cel mai stacojiu, în camera I.T.P.-iștilor care isterizau noxele, acustica, direcția și becurile mașinii mele. 

De spaimă să nu care cumva să mor în hala lor, au zorit să scape de mașină. De mine, de fapt. În minute devenite clipe, unul alearga pixul pe certificatul de înmatriculare, altul apăsa preciptat pe literele computerului, altul lipea aiurea bulinele și ultimul urla cifre din șanțul betonat. Cu toții aveau pielea mai roșie decât a mea. A lor de efort, a mea (încă) de rușine. Am primit imediat acte înnoite, altele abia născocite, programarea de doi ani peste doi ani și o carte de vizită pentru o eventuală altă programare. La… ginecolog, însă. 

Eram catatonică. Doar ochiii măturau necontenit scrisul. Mintea alerga după înțelesuri. Zvâcnea la posibilele îngrijorări tehnice ale I.T.P.-istului în privința… mea: să am, oare, vreo problemă? / par defectă? ori… nerodnică? 

Roșeața din obraji mi-a fost interceptată până și de senzorii de prin hală, dovadă că un icnet robotizat m-a readus în concret. Privirea mi-a devenit întrebătoare, judecătoare, târziu lămuritoare.

– Dacă aveți vreodată nevoie, mi s-a șoptit ca o taină.

– Eu sau… mașina? Să duc autoturismul la… ginecolog?, am parat chicotind. 

I.T.P.-istul a scâncit:

– Nu strică niciodată o carte de vizită.

– Sigur, dacă… îi trebuie sau… îmi trebuie o revizie.

Am plecat înainte ca hohotele de râs să înceapă să îmi sape riduri. Revizată peste rând, am traversat curtea stivuită cu autovehicule bune de dus (și) la ginecologie. Din pneurile mele… stileto, am demarat spre un cardinal opus, să nu care cumva să ratez o altă întâlnire cu imediatul, ineditul și inefabilul mioritic.