De toamnă / Gabriela DOBOȘ

La ieșire m-am dumirit că perplexitățile au început de la intrare. Satul în care mai totul părea de-a-ndoaselea. Întâi mi-a atras atenția un schit. Pustnicia era în vatra satului. Mica biserică mi-a rotit capul pentru că avea jaluzele pânzate, verticale. Și termopane-nuc, înspumate poliuretanic. Și mai răsărea și dintr-un pâlc de antene de telefonie învecinate cu șoseaua. Asceza lipsea în toate sensurile. Schitul promitea pe un panou să te umple de sacru. Marketing cu har.

Apoi a fost cât pe ce să dau nas în nas cu un nas roșu, dar de ren. Era din pachetul cu cornițe prinse de cupolă. Primul costum crăciuno-auto întâlnit cu mult timp înainte să umble Moșul. 

A urmat și… am urmărit cârdul de muncitori înrolați într-un brand, orfelini în salopete lavabile care mestecau precis, în același sens, în pahare din carton cu cafea aburindă. Unul topea zahărul într-un pahar imaginar și se distra cum toți gesticulau sincron. Insul parcă necheza. A nechezat în nechezolul închipuit. Tocmai atunci o căruță a tăiat europeanul. Vizitiul părea pasionat de plăcuțe de înmatriculare. Coșul din lemn era ranforsat cu petice fosforescente. Caii lui parcă au zburat pe lângă lebede. Lebede sculptate din cauciuc. Lebede-jardinieră vopsite cu alb și cu cioc roșu.

A venit rândul unei experiențe acustice. Pe o terasă, o melodie a ridicat de la primele acorduri un cuplu. Dansau parcă pluteau. El trăia, ea filma. Ea dansa cu telefonul. El credea că doar cu el. Tot un el, dar digital. Lipit de terasă, un aprozar vindea jucării și plasturi. Pricina și remediul. Legumele și fructele de aici erau de vânzare cam la fiecare poartă. O călugăriță umbla să plătească cu telefonul și tot întreba aprozăreasa de unde ar putea să scoată bani cash. Poate leafa ajunge prin bancă sau vând acum smart lumânări, prin POS, m-am gândit…

Pe la mijlocul satului, dintr-o decapotabilă a coborât o tânără în straie tradiționale. Totul părea… străbun de la batic până la pantofii stiletto. Și ciorapii cu puțini den-i erau de-o seamă cu decapotabila. 

Blugi rupți în loc de ițari, adidași cu led-uri în loc de opinci, curele din lanțuri în loc de chimir, geci cu ținte în loc de sumane au tot defilat prin satul despicat de șosea. În deplin acord cu casele zidite demonstrativ, după frumosul fiecăruia. Cu prea multe etaje, cu prea mult inox, cu cușme în mai toate culorile, cu balcoane care privesc spre asfalt, cu porți cu telecomandă.

Neșteptat a fost și faptul că mai toții câinii umblau prin sat îmbrăcați. Purtau pardesie colorate, împletite sau croșetate. Erau struniți cu pripoane cu buton de dudui planturoase. Erau moțați și aveau codițele fosforescente. Unii aveau și ghearele date cu ojă. 

Autenticul rural nu l-am sesizat. Lipsite de trecut sunt mai toate satele, îmbolnăvite de prezentul urban. Au decăzut în cosmopolitism, adaptat neaoș, năucitor, ironic și tot mai trist. Autentică mi s-a părut doar toamna, târzie deci tot mai tristă și ea.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Mi-am cumpărat flori să nu fiu singură. Respirăm în aceeași cameră și ne privim. Clipim des. Ele abia perceptibil, eu vizibil. Ele înfipte în rizomi, eu în tocuri. Ele îmbrăcate în velur natural, eu în veșminte reciclate cu inserții plastifiate. Se holbează la mine pentru că aud cum mă mir de măciuliile lor ghimpoase. Aparent țepoase pentru că au petalele ca niște ace… moi. Cocoțate pe tije prea lungi, par ridicole. Flori pe picioroange. Un fel de păsări flamingo în regnul botanic. Și frunzele le sunt mult prea crestate de un croitor care a delirat cu foarfeca. Dar felul în care se termină minimalizează restul. Au pătimit trei anotimpuri să se desfacă în raze dese, încrețite spre capete, în cele mai vivide culori. Înfloresc toamna și miros a primăvară. Li se spune crizanteme deși nu criza este tema. Puteam să aleg alte soiuri, dar aș fi rămas cu gândul la cele aduse acasă. Puteam să aleg altele, gata rupte, dar aș fi rămas prea curând singură. Așa vom respira trei anotimpuri și ne vom revedea în al patrulea.