Salcâmii mei roz cu flori de gheață / Text: Gabriela DOBOȘ

Trăiesc pe ulița pe care mi-au murit salcâmii. Viața i-a uitat, în firescul firii lor vegetale, prin acest noiembrie. Târziu i-am observat brunificați. Apoi costelivi, cu ochii inerți, fixați pe fostele lor frunze învârtejite de vânt, presate de crampoane cauciucate, întregi ori în firimituri purtate de curenți născuți să le despartă de trunchiul care le-a născut. Nu mai știu când i-am privit de jos înspre sus și parcă mă țintuiau mirați că am lipsit în ceasul morții lor. Le-am spus șoptind că mi-e dor de foșnetul lor. De umbra lor. De rozul lor. Și mai ales de mirosul vanilat cu accent de zahăr cristalizat neomogen. Nu mai știu de ce m-a uimit nerăspunsul lor. Nu știu cum să dau uitării indiferența față de ființa mea. Chiar nu știu unde își petrec neființa dar nu voi lipsi de la renașterea lor. Nu le-am trăit această moarte. Sigur le voi retrăi proxima revenire. 

Salcâmii au trecut muți pe lângă mine. Și gardurile m-au lăsat în urmă, trăncănind din cuie ruginite și lemne cariate. Când au trecut de trupul meu și trupurile celor doi meri, întortocheatele bețe cu rădăcini m-au privit încruntate. Înghițeam în sec aceleași păreri de rău deși parcă mai ieri mușcăm din fructele lor plutitoare, pline de aer și pistrui, colorate de vipie. Iarna, umbra merilor mânjește aiurea împrejurul. Forme nedeslușite amestecă neliniștea luminii, indecisă dacă să fie umbră dură sau penumbră. În cele din urmă, i-am lăsat să treacă neliniștiți de liniștea mea. 

De salcâmii morți care trăiesc pe ulița pe care și eu trăiesc mă topesc de dor. Când iernează, numai în noaptea de sub pleoapele mele își deschid coroanele ca niște umbrele uriașe franjurate și moi. Îmi amintesc balansul lor catifelat din clipele calde. Clipele înghețate de acum sunt din realitate, dar cele calde, din vis. 

Nici bine nu se primăvărează că redevin pătrunzători. Când primele flori li se desfac, mirodeniile șovăiesc pe apex, se prăbușesc în sinusuri și răvășesc hipofiza. Vaporii lor parfumați se tot țin după mine. Și umblă prin mine. Mai ales în tihna nopții, salcâmul roz miroase roz. Când săgețile fine de ploaie lipesc de asfalt miesmele urbane, salcâmul se ia la harță cu fructiferii și ornamentalii din mahala. Îi domină. Mă domină. Și acum, în plină iarnă. Neninsă, periferia le-a înghețat umbrele și le promite neatinse contururile. Doar pelerinele de stele le recompun, când și când, coroanele maiestuoase care amintesc de straiele botanice ori când Luna e panglică și face aerul bocnă de le înflorește gheața dinspre rădăcină spre văzduhul cristalizat. Când adierile devin tot mai calde, încep să le aud seva. Noapte de noapte îi ascult cum bolborosesc și simt cum se înalță, cum înfrunzesc, cum îmbobocesc și cum pocnesc capetele ciorchinilor plușați și îmbibați cu acea stare de bine.

Trăiesc pe ulița pe care îmi mor salcâmii. Trăiesc pe ulița pe care le retrăiesc reînvierile. Prefer reîntâlnirile, revenirile lor în ființă. Când trec pe lângă mine renăscuți, renasc cu ei. Între fiecare solstițiu și echinocțiu, îndur tristețile dinaintea reîntoarcerilor lor. Dar știu cu după mirosul de ger, de zăpadă… șuvoită, de permafrost năclăit, vin notele cele mai înalte și recognoscibile ale salcâmului care își trăiește și își moare veacul pe ulița mea.