Religia Iubirii/ Gabriela DOBOȘ

Copacii își trăiesc unicul anotimp în care trăiesc toate anotimpurile. Albul ori ivoarul iernii, nuanțele în care se preschimbă verdele primăvara, sângeriul verii și portocaliul, ruginiul ori galbenul toamnei coexistă la fiecare început de primăvară. Arbuștii și arborii își trimit seva din pământ spre cer să le vestească revenirea. Frunzele abia le-au înmugurit deși florile le trădează conturul coroanelor. Dealurile și șesurile pline cu rădăcini vii au îmbătrânit de la copacii grizonați, dezlegați de soare din taina amorțirii. În văi, pletoasele buraticii – sălciile – își cântă ramurile gingașe suite… înspre jos. Răscolite, coamele amplifică foielile aerului, preschimbându-le în vortexuri locale.

Păsările care au iernat și călătoarele care iubesc doar verile au luat-o razna. Aduc vești de departe sau le ascută pe cele petrecute pe aici. Pare că soarele nu le mai ajunge la câte au de povestit. Echinocțiul abia trecut și lungirea zilei le ajută să trăncănească îndestulător. Primele au sosit berzele. Și-au desfăcut aripile ninse cu capetele înmuiate în noapte. Și-au reînnoit, deja, jurămintele. Nu înainte de a-și primeni cuiburile. Apoi au murmurat graurii. În stoluri de la câteva sute până la mii și-au reîntâlnit teritoriile după ce au străpuns aerul precum bancurile de pești care se răzgândesc des când străpung apa. Mierlele au fost primele care au început să melodieze, răscolind păsăretul cu pene mânjite cu culori, revenite de departe în săgeți ascuțite ori boante sau în stoluri fantomatice.

De când soarele tot aruncă cu raze fierbinți, tractoarele au început să are norii. Brazdele îi despică în panglici lăptoase. Apoi prinde panglicile de plug și le plimbă precum zmeiele, până se topesc în ceriul cerului. Păianjenii mecanizați umblă pufăind, așteptând să li se încălzească fertilul de sub roți. Îl răscolește ori îl tot frământă pe ogoarele care alunecă dincolo de linia orizontului. Doar rapița și grâul zâmbesc în verde-crud. Adierile le înfioară lanurile, ori roua le așterne scut umed, metalic. Oameni înfloriți, trecuți printr-ale vieții, au aprins focurile de primăvară prin mai toate grădinile care învăluie albul copacilor treziți. Așează în pământ semințe după ce le închină să rodească. Mirosul pământului reavăn este dominat de miresmele sevelor înflorite. Cele mai curajoase sunt albinele, împăroșate deci protejate de răcoare dimineții, nespus de zumzăitoare la fiecare amiază. Singurele insecte care hrănesc omul, binecuvântează miezul petalelor dezlegate. 

Noapte de noapte, seva tropăie în plantele lemnificate. Se foiește când în sus, când în jos, înnodând coroana de rădăcini în ghem de șovăieli. Dimineața, copacul se roagă și tace. Spre prânz, își desface florile cu șoapte perceptibile. Albinele îl gălăgesc și-l transformă în stup. Spre amurg, copacul ațipește. Când policandrul de stele se aprinde, seva reia bolboroseala.

Florile țâșnite din pământ ne predau Pământul. Și cerul. Chiar întreg Universul. Prin culoare, formă și miresme ne învață să nu mai avem îndoieli în privința renașterii. Cerul și Pământul coexistă în fiecare celulă vegetală. Natura ne predă, de atâtea milenii, Religia Iubirii.