INTERVIU-PS IGNATIE: “Biserica nu suntem noi episcopii și preoții…”

Reporter: Preasfinția voastră se apropie sărbătorile Pascale, este Săptămâna
Mare, o săptămână cu o semnificaţie deosebită pentru credincioși. Care ar fi
mesajul Preasfinției voastre, pentru credincioşi și pentru preoți în această perioadă, având în vedere că există uneori, în unele cazuri, mici neînțelegeri între enoriași și preotul lor sau chiar între fețele bisericești care de multe ori și-au uitat menirea?

PS Ignatie: Consider că este esențial ca fiecare dintre noi: credincioși, preoți, episcopi, clerici, să ne asumăm la modul cât se poate de serios Evanghelia. Tot ceea ce Hristos ne-a lăsat moștenire, încă aș spune ceva mai mult decât atât, să reușim să metabolizăm toate învățăturile pe care Hristos ni le-a transmis, pe care le regăsim, le avem la îndemână fiecare dintre noi, dacă avem apetitul sau dragostea de a deschide Noul Testament. Hristos ne spune atât de frumos să binecuvântăm pe cei care ne blesteamă, să ne rugăm pentru cei care ne urăsc și care ne tratează cu dispreț. Pentru noi și în primul rând pentru mine, ca episcop, toate cuvintele lui Hristos nu sunt simple enunțuri ale unui mare maestru spiritual, ci sunt niște realități pe care eu trebuie să mi le însușesc, să devină ADN-ul vieții mele spirituale. Însă noi suntem oameni și avem toți slăbiciuni, mai există și sincope, anumite breșe între ceea ce ne cere Hristos și ceea ce ar trebui să facem noi în calitate de creștini. Toate aceste lucruri cred că ar trebui să le abordăm în cheie spirituală, în sensul că pot fi anumite blocaje spirituale, ne este greu să iertăm pe cineva, deși mie personal îmi este foarte dificil să concep așa ceva, dar sunt oameni cărora le este foarte greu să ierte, oameni care cu orice preț și ocazie pe care o prind își iau revanșa față de persoana pe care nu vor să o admită ca făcând parte din registrul existenței lor.
Prin urmare pot fi slăbiciuni, pot fi neputințe, care totuși pot fi depășite cred
eu, am această nădejde, în primul rând prin rugăciune, chiar să fim foarte sinceri,
să-I spunem lui Dumnezeu:,, Doamne eu nu pot să-l iubesc pe acest om, îmi este
foarte greu”; și să încerci să ai această poveste a sufletului tău despre omul
despre care spui că nu poți să îl iubești sau măcar să îl accepți ca făcând parte
din universul lăuntric al vieții tale, să-I spui lui Dumnezeu, și undeva, dacă
suntem sinceri, Dumnezeu poate să te urnească din acea neputință de a-l iubi pe cel care te-a jignit. Săptămâna Mare este prin excelență săptămâna care ne învață că Dumnezeu, oricât de răi am fost și suntem, El întotdeauna are această resursă inepuizabilă de a ne ierta. Și ceea ce este foarte important este că Dumnezeu ne iartă chiar și atunci când nu merităm să fim iertați. Aceasta este calitatea iubirii lui Dumnezeu. Săptămâna Mare, cu precădere Vinerea Mare când a fost răstignit Iisus Hristos, Dumnezeu ne dă o lecție teribilă despre ceea ce înseamnă să-l iubești pe cel de lăngă tine, și anume să îl ierți chiar și atunci când el îți ,,străpunge” palmele cu piroane, chiar și atunci când îți este sete după dragoste, după bunătate și nu primești altceva decât oțetul urii și fierea nerecunoștinței, chiar și atunci când ești părăsit de prietenii tăi, cum s-a întâmplat cu Hristos, Apostolii toți într-un fel aș putea spune, deși termenul este foarte dur, au dezertat și l-au lăsat pe Hristos cu cine? Cu femeile mironosițe, două ,trei care erau la picioarele Crucii. Cu toate acestea, Hristos care este Dumnezeu, și numai Dumnezeu ne poate iubi, Dumnezeu-om, ne poate iubi în felul acesta, atât de frumos și atât de autentic. El nu se debarasează de noi nici când suntem nerecunoscători, neiertători sau răutăcioși; continuă să ne iubească. Asta este cred eu, lecția Săptămănii Mari,
săptămână care precede sărbătoarea atât de frumoasă a Învierii Mântuitorului nostrum Iisus Hristos!

Reporter: Apropo de răutate, de neiertare, de ,,grija” față de aproape, este Biserica la momentul de față, o instituție greu încercată, o instituție care primește lovituri din toate părțile pe drept sau pe nedrept, simțiți lucrul acesta ? Fiindcă este o instituție aflată în centrul atenției mai mult decât oricare altă instituție.

PS Ignatie: Ignatie: Este posibil, nu am o imagine de ansamblu în ceea ce privește poziționarea Bisericii, aș putea spune însă altceva și anume faptul că dacă Biserica se confruntă și cu situații de felul în care este denigrată, pentru mine personal nu ar fi o prea mare problemă. De ce? Hristos o spune în Evanghelie: dacă m-au prigonit pe Mine, vă vor prigoni și pe voi, adică pe noi cei care suntem urmașii apostolilor. Trebuie sa facem o delimitare semantică , Biserica nu suntem noi episcopii și preoții, Biserica suntem toți credincioșii, adică prin urmare în momentul când este denigrată Biserica, nu este denigrat numai ierarhul, preotul sau clericul, ci este denigrat și credinciosul care face parte din această Biserică, pentru că noi asta înțelegem prin Biserică. Sigur că din nefericire în mentalul colectiv al societății românești predomină din păcate această formă reducționistă din a înțelege această instituţie, ca fiind un fel de castă a ierarhilor și a clericilor. Este absolut greșit. Noi suntem primii care dezavuăm o asemenea perspectivă asupra Bisericii. Prin urmare, Biserica suntem toți: credincioși, ierarhi şi clerici – noi în felul acesta ne trăim credința. Și dacă sunt momente dificile, delicate pentru Biserică, noi ne identificăm cu Hristos vrând nevrând în momentul care ne-am asumat să Îl slujim pe Hristos în lumea asta care, este o realitate și asta o pot spune, devine ostilă actului credinței, lumea în sine, generic vorbind. Noi nu ar trebui să ne impacientăm foarte mult. La un moment dat era o discuție extrem de ampla legată de scăderea vertiginoasă a Bisericii în sondaje. Iertați-mă, sincer, nu mă preocupă foarte mult lucrul acesta. Pentru că dacă stau să mă gândesc la vremea când a trăit Mântuitorul, care era popularitatea de care se bucura Mântuitorul, adică era aproape zero, pentru că majoritatea celor din Ierusalim, din Țara Sfântă nu Îl agreau așa mult, nu Îl primeau pe Hristos, lucru care pe mine nu mă determină să înțeleg nu-Și poate legitima într-un fel spiritual, duhovnicește vorbind, Hristos prezența în această lume, prin urmare sondajele sunt extrem de relative, sigur unele pot fi chiar reale, nu este competența mea, este o zonă în care nu mă pricep, dar cert este faptul că dacă Biserica scade vertiginos în sondaje, nu este o problemă pentru mine. Hristos era, să-mi fie iertat faptul că aduc la adresa lui Hristos acest cuvânt, dar era cel mai impopular, dar în ce sens impopular? Nu Îl înțelegeau, în sensul acesta. Nu înțelegeau mesajul. Nici evreii cărturari, nici fariseii, era cel mai impopular dovadă că L-au răstignit, L-au dus pe Cruce.

Reporter: Dar nu credeți că ideea aceasta, cu sondajele, cum că Biserica ar scădea în ochii oamenilor sau în popularitate este o pistă fals creată? Adică fețele bisericești, Preasfinția voastră, din ceea ce constatați în teren, în biserici, atunci când se țin slujbe sau când ceea ce vă povestesc preoții, se simte într-adevăr lucrul acesta? Îi vedeți pe oameni îndepărtați de Biserică, de Casa Domnului? Nu mai vin oamenii la biserică? Nu mai au oamenii încredere în Biserică? Vorbim strict de lucrurile practice, de problemele cu care vă întâlniți zi de zi.

PS Ignatie: Vă mulțumesc că ați pus întrebarea în această manieră, în sensul că din datele concrete pe care noi le deținem de la fața locului, evident că eu nu am constatat personal. Sigur că nu am această avengură a întregii problematici, adică să facem o statistică dar eu nu constat lucrul acesta, dimpotrivă, oamenii, cel puțin din zona Vasluiului, nu am simțit cu nimic că se diminuează, că sunt mai puțin, dimpotrivă în zona Vasluiului am afirmat acest lucru și cu foarte multă bucurie, am întâlnit oameni care își trăiesc atât de autentic credința, atât de frumos, de simplu, simplitate de care avem absolut toți nevoie. Iar eu personal nu îngădui nimănui să fie denigrat un om, sau să fac asocierea aceasta între a fi un om
credincios și un om mai puțin pregătit intelectual. Nu agreez un asemenea tip de
calapod. Revenind la întrebarea dumneavoastră, din ceea ce constat mergând la slujbe, nu am ajuns la această concluzie, că există o diminuare drastică a încrederii în Biserică. Sigur că sunt unii care vor să manipuleze și vor să aducă în spațiul public tot felul de tertipuri, de piruete de analiză că oamenii oricum vin la Biserică fiindcă ei cred în Dumnezeu, se duc pentru Dumnezeu și nu se duc de fapt pentru preoți sau episcopi. Să fim foarte serioși nu cred că oamenii fac această disociere, pentru că nu au cum să o facă, ei își trăiesc credința împreună cu preotul unde se duc la parohie la biserică sau la mănăstirea unde merg ei. Nu își trăiesc credința între patru ziduri, dar dacă ar fi în felul acesta atunci ar trebui să decidă că nu mai au nevoie de această formă de a-mi trăi credința în comunitate, în Biserică, rămân acasă pentru că nu am nevoie de preot, de episcop, dovadă că în mintea lor nu există o asemenea dihotomie cum unii vor să o transmită.

Reporter: Pentru că ne aflăm în perioada postului, se apropie sărbătorile, este
păcatul suprem acela că un om nu a ținut post, și mă refer aici doar la postul
exterior, la oprirea de la a mânca de dulce?

PS Ignatie: Cred că sunteți extrem de exigent în ceea ce privește raportarea noastră la post. Nu aș spune asta.

Reporter: Nu neapărat din punctul de vedere al preoților, sunt oameni care așa consideră. Că este un mare păcat sau ai făcut un mare bine dacă ai ținut acest post, raportându-ne strict la mâncare. Că nu contează ce ai făcut în rest.

PS Ignatie: Da! Dacă tu ai sentimentul că postind ai făcut o faptă extrem de măreață și minunată în fața lui Dumnezeu, s-ar putea ca toată osteneala și jertfa ta să nu fie una chiar bine-plăcută lui Dumnezeu. Pentru că orice virtute, orice faptă bună pe care o facem noi, este absolut esențial să conțină ,,sarea “ smereniei. Postul în sine ca abstinență de la un anumit tip de alimente, în cazul nostru de cele de origine animală nu este unul care mă pregăteşte dintr-odată pe mine a fi apt în a avea un acces direct la Dumnezeu. Nu postul în sine, ci postul coroborat cu smerenia, cu rugăciunea, cu atitudinea de dragoste pe care o ai față de aproapele tău, cu schimbarea propriei tale vieți, adică să renunți la viciu și să te îndrepți spre ceea ce simți că înfrumusețează sufletul tău. Prin urmare postul care este făcut din mândrie, pentru a mai avea o realizare să spunem în viața spirituală, cred ca este o amăgire, nu este o viață spirituală reală, una profundă. Sigur că acum se poate pune problema și în alți termeni : un om care nu postește și este un om bun, delicat, cu noblețe, care nu se antrenează în acest hățiș al bârfelor, al răutății și așa mai departe… Ne putem întreba: oare atitudinea aceasta are vreo valoare în fața lui Dumnezeu dacă el nu postește? Eu cred că are. Însă e un drum care nu e dus până la capăt. De ce? Hristos în Evanghelie, și asta am afirmat de nenumărate ori, nu ne cere ca noi să fim extrem de manierați, eleganți, asta nu înseamnă că nu putem fi, nu trebuie să reducem credința la manieristică.Asta este ideea mea. Dar nu pot să
concep că un creștin care Îl iubește pe Dumnezeu, pe Hristos, poate să fie bădăran, un om care intră cu bocancii în sufletul tău. Poți pleca de la o anumită eleganță, bun-simț, dar rostul postului și a tot ceea ce facem noi în Biserică este să ai o comuniune cu Dumnezeu, să te întâlnești cu Dumnezeu că așa se adeverește dacă vreți ceea ce am găsit pe o platformă de știri de la noi din România în momentul în care s-a pus problema orelor de religie în școală. Iar la un moment dat cineva spunea, și eu agreez pe deplin ceea ce el a spus : dacă religia mă face pe mine mai bun și mă învață cum să mă comport nu am nevoie de ea deoarece lucrurile astea stau în putința și a altor discipline, a familiei, a educatorului și așa mai departe. Prin urmare nu mai văd nici un sens al religiei în viața mea. Și prin urmare are dreptate. Adică viața spirituală nu este cea în care noi credem că dacă suntem cu foarte mult bun-simț deja suntem credincioși. A fi credincios înseamnă și lucrurile acestea, plecăm de aici dar a fi credincios înseamnă a căuta să-L întâlnești pe Dumnezeu. Și postul tocmai acest rost îl are. Cauți să îl întâlnești tu pe Dumnezeu în viața ta. Să ai tu experiență duhovnicească cu Dumnezeu. Că altfel rămâne o
simplă dietă pe care ai bifat-o 40 de zile, vei spune că am avut un exercițiu de voință extraordinar, dar asta nu înseamnă nimic din punct de vedere spiritual.

Reporter : Amintirile din copilărie despre perioada aceasta a Sărbătorilor Pascale, despre post, despre Înviere care sunt?

PS Ignatie: Îmi este foarte greu să concentrez așa cum trăiam noi Paștele în
copilărie, erau atâtea lucruri frumoase, sigur că nu idealizez, noi adulții avem
tendința aceasta, ci am trăit lucrurile într-adevăr frumos, acasă cu părinții
noștri, cu familia noastră mergând în noaptea de Înviere, pregătindu-ne în Săptămâna Mare. Era o regulă sfântă iar mama era foarte exigentă. Nu se admitea sub nici o formă mâncare de dulce în Vinerea Mare. Toți posteam! Desigur în Săptămâna Mare mergeam la Deniile care se săvârșeau în această perioadă premergătoare Praznicului Învierii. Și era cea mai mare bucurie, deniile, neîntâlneam atât de mulți copii, mergeam la biserică, la denia celor douăsprezece Evanghelii, la Prohodul Domnului și bineînțeles în Sâmbăta Mare era această stare de fervoare, de entuziasm, eram implicați în foarte multe activități gospodărești, de pregătire a pâinii în cuptor, am prins vremea în care cel puțin de sărbători, nu se făcea tot timpul, dar cel puțin de sărbători mergem și făceam pâine în cuptor, pasca o pregăteam, era un proces extraordinar care ne interesa, unde puneam brânza, ouăle, cum se facea crucea aceea pe pască și toate pregătirile care știam că sunt destinate pentru Înviere. Și erau lucrurile, în capul nostru de copii, nu foarte clare, erau intangibile, ele deveneau tangibile în noaptea de Înviere după ce preotul le binecuvânta. Este o imagine frumoasă care mi-a rămas în minte, și sigur că nu este numai a mea, după ce se termina slujba de Înviere mulți creștini mergeau și în cimitir aprinzând lumânările la mormintele celor dragi lor. Era o imagine extraordinară, dis de dimineață să vezi dintr-o dată că cimitirul este plin de lumină, loc pe care îl știm cu toții ca un loc al întunericului și vezi în noaptea de Înviere cum țâșnește lumina, totul este contaminat de lumină. Și asta mă trimitea întotdeauna cu gândul că așa va fi și la A doua Înviere. Că toți vom ieși din morminte și ne vom vedea propria lumină pe care am acumulat-o în viață sau nu.

Reporter: Exista pe atunci obiceiul, care mai există și acum dar parcă nu atât de
frecvent ca acum câțiva ani, de ați cumpăra ceva nou de Paște?

Ignatie: Da, exista și pe atunci. Și eu zic că undeva în trecutul acestei tradiții de a te înnoi cu ceva din punct de vedere vestimentar se ascunde setea de a te înnoi tu ca om, te înnoiești spiritual, te spovedești, te împărtășești dar vrei și din punct de vedere corporal să fie ceva nou pentru tine. Fără a face prea multă filosofie, țăranul nostru avea o înțelepciune, pentru el nu exista un hiatus, o dihotomie între pregătirea pentru suflet și cea pentru trup. El le vedea ca un tot unitar, gândirea lui nu era una schizofrenică, în sens etimologic- ruptură de gândire, nu am în vedere diagnosticul clinic. Nu gândeau în felul acesta. Nu aveau o ruptură de gândire. Pentru ei totul era unitar, o unitate între modul cum se raportau la sărbătoare și la trăirea acestei sărbători. Și mi-ați dat chiar exemplul acesta, țăranul trăia sărbătoarea cu întreaga lui ființă. Și cu vestimenția nou cumpărată dar și cu sufletul de care avea grijă să-l primenească, verb despre care nu prea mai auzim astăzi.
 
Reporter: În copilărie, adolescență doar asistați  la treburile gospodărești, de exemplu întâmplarea cu pasca, sau când se vopseau ouăle de Paște și contribuiați?
 
Ignatie: Bineînțeles! Aveam curiozitatea aceasta, de multe ori să ma bag singur la pască sau la pâine pentru ca sigur ca toți copiii eram implicați și ne plăcea să frământăm aluatul să facem și noi ceva acolo. Sau măcar din mâinile mamei să punem noi crucea acolo pe pasca. Asta este de la sine înțeles că fiecare copil are la rândul lui curiozitatea de a fi implicat și de a participa la toate pregătirile culinare de dinaintea sărbătorii pascale.
 
Reporter : Ouăle erau doar roșii?
 
Ignatie: Numai roșii, și nu concepea nimeni că puteau fi și în alt fel. Și se înroșeau foarte interesant în coji de ceapă. Ele se făceau doar în Vinerea Mare. Pentru că, ulterior am găsit, în Vinerea Mare a curs sângele  lui Hristos și a înroșit ouăle care erau acolo la picioarele Crucii.
 
Reporter: Mesajul Preasfințitului Ignatie pentru credincioși?
 
Ignatie: Lumină, iertare și multă bucurie! Dacă le avem pe acestea suntem oamenii lui Hristos!
Sorin SAIZU