Ce au brațele unei mame? / Gabriela DOBOȘ

Dragoste.

Vindecare.

Siguranță.

Iertare.

Drumul cel mai scurt spre rădăcini. Acasă, de fiecare dată.

Altfel tălmăcite, enunțurile de mai sus explică astfel tainele îmbrățișării unei mame: alinare sau alintare /

remediu sau prevenție /

ocrotire sau adăpost /

îngăduință sau libertate /

străbuni sau sevă /

liniște sau echilibru.

Conceperea (uneori), (sigur) sarcina, nașterea și alăptarea înseamnă, pleonastic: durere / suferință / chin. La fel de tare doare mama și atunci când copilul îi este bolnav, rănit, nedreptățit, înjosit, omis, îndepărtat în spațiu, opacizat de alții.

Mereu m-am întrebat de ce pruncii se liniștesc în brațele mamei. Nu doar pulsiunile inimii care a inanimat inima lui, mirosul și gustul laptelui dulce și călduț, moliciunea și dogoare cărnii, siguranța, vocea, cântecul și gândul. Mai este ceva, dincolo de empatie, de grijă, de iubire. Și mama se liniștește miraculos. Este un schimb reciproc. Ițe imperceptibile dar sigur țesute din lumină multicoloră îi învăluie într-un cocon și îi izolează de mediu. Un împreună în miniuniversul lor din macrouniversul nostru.

Cele mai serene și sublime stări de bine le-am trăit cu pruncii mei în brațe. Și apoi, în prima și în secunda lor copilărie. Arar când adolescența mi i-a împrumutat. Sigur așa va fi când prima lor tinerețe mi-i va restitui și – sper, le doresc și îmi doresc – când maturitatea lor se va îmbrățișa cu senectutea mea.

Mămicile au, de fiecare dată, nevoie de iubirea, siguranța, ajutorul, sprijinul, înțelegerea, priceperea partenerului. De prea puține ori am întâlnit mame care le au pe toate acestea. Unele se descurcă miraculos de bine având doar dragostea copilului. Cu blindajul emoțional ciunțit, cele mai multe înfruntă lipsa celorlalte în cotidianul care se tot… bizarerește și… se complicățește. Rabdă, îndură totul ca pe un martiriu, știind – de fapt, nu! – simțind că Golgota merită suită pentru binele pruncului. Am întâlnit, contrar naturii

 mamei, și femei binecuvântate a avea copil / copii dar care nu simt nimic din ceea ce am scris. Ori sunt în refuz să simtă. Blindajul lor emoțional este ca un zid față de copil, nicidecum zid după copil. Trăiesc un rău devastator sau un rău devastator le trăiește. Pătimesc și o stare de proscriere socială, sunt convinsă.

Pe frontul vieții, mamele merită să lupte pentru unul, doi, trei sau cine știe câți copii. Este menirea lor. Trăirea începe, de cele mai mult ori, înainte de făurirea pruncului. Mental, femeia se pregătește. Apoi își / se pregătește trupul pentru noua devenire. Mama se închipuiește mamă înainte să fie. Își imaginează apoi toate vârstele pruncului. Și ale ei, în noul rol. Timpul (ce invenție grozavă!) este derulat cu iuțime în toate etapele vieții lui / lor. În complicata aventură a transformării într-un om mare dintr-unul mic, complicată este și devenirea unei mamei, înnobilată de viață cu titlul de bunică și, dacă se întâmplă să fie preafericită, ridicată în cel mai înalt rang: de străbunică.